MOTTO:

                                                                        „Totul e îndoielnic
                                                                        Chiar şi ochii acei.
                                                                        Poate nu-s ai iubitei,
                                                                        Poate-ai altei femei.

                                                                        Totul e îndoielnic
                                                                        Chiar şi rana.


                                                                        Poate că nu o port eu,
                                                                        Poate că mama.

                                                                        Totul e îndoielnic
                                                                        Chiar şi izvorul.
                                                                        Poate că nu el se-aude,
                                                                        Poate că dorul.”

                                                                              Grigore Vieru, M-a strigat cineva?

Era o vreme în care dragostea se cuibărise în mine, năvalnică, copleșitoare,  răscolitoare… Și eu îi  spuneam  iubitei… și ea îmi spunea mie…

          „Nu-i nimeni… nimeni să ne vadă şi să ne-auză –
            Nu pleca!
            Dă-mi degetele-ţi inelate să le sărut ca şi-altădată,
            Dă-mi degetele-ţi inelate –
            Poeme-n pietre nestemate –
            Vreau să le-nvăţ pe dinafară şi să le cânt,
            Dă-mi mâna toată,
            Căci nu-i în tot salonul alta, aşa, la fel cu mâna ta.

            Rămâi cu mine toată seara…
            Ce-ţi pasă dac-o să sfârşească
            Orchestra valsul?…
            Tu nu ştii
            Că nu-i în tot salonul altul la fel ca mine să iubească?

            Deschide-ţi braţele –
            Altarul în care mă-nchinam alt’dată –
            Deschide-mi braţele şi prinde-mi în ele braţele-obosite,
            Apleacă-ţi gura-nsângerată,
            Şi sărutările-ţi aprinse înseamnă-le pe-obrazu-mi pal.
            Înseamnă-le la rând, să-mi steie pe veci de pază,
            Neclintite,
            Ca păsările legendare pe malul lacului Stymfal!…”[1]

Anii au trecut pe nesimțite,  brațele s-au veștejit, sărutările s-au uscat pe buzele pustiite, doar lacul a rămas neclintit. Amintirea clipelor de demult își  pierde pe fiecare zi ce trece conturul, limpezimea. Oi fi fost eu atunci ? M-au încolțit incertitudinile…

            „Îmi atârnă la fereastră
          Iarba cerului, albastră,
          Din care, pe mii de fire,
          Curg luceferii-n neştire.
          Sufletul, ca un burete,
          Prinde lacrimile-ncete
          Ale stelelor, pe rând,
          Sticlind alb şi tremurând.

          Scama tristeţelor mele
          Se-ncurcă noaptea cu ele,
          Genele lui Dumnezeu
          Cad în călimarul meu.

          Deschid cartea: cartea geme.
          Caut vremea: nu e vreme.
          Aş cânta: nu cânt şi sunt
          Parc-aş fi şi nu mai sunt.

          Gândul meu al cui gând este?
          În ce gând, în ce poveste,
          Îmi aduc aminte, poate,
          Că făcui parte din toate?

          Scriu aci, uituc, plecat,
          Ascultând glasul ciudat
          Al mlaştinii şi livezii.
          Şi semnez: Tudor Arghezi.”[2]

Citesc și recitesc poezia argheziană cu încântare  crescândă, de parcă aș fi scris-o eu. Așa că  îmi iscălesc numele într-o închipuire copilăroasă, numai că trebuie  să schimb nițeluș versurile la final:

          Scriu aici,  uituc, plecat,

          Ascultând  glasul ciudat

          Al mlaștinii pe-nserat,

          Și semnez: Marian Nazat.

          Mă iartă, poetule drag,m-am lăsat ispitit de jocul versificator !

Scuturat  de îndoieli, privesc în urmă strigând către cei care vin, inocenți  și tineri, mustind de viață, de iluzii, de dorință:

            „da îi spun dragostei
            pentru tine pentru mine și pentru toți
            ceilalți
            pe care nu-i cunosc
            rămâi acolo
            nu te clinti
            nu pleca
            noi care suntem iubiți
            noi te-am uitat
            dar tu nu ne uita
            noi nu te-avem decât pe tine pe pământ
            nu ne lăsa să înghețăm
            mereu mai departe mereu
            oriunde-ai fi
            dă-ne iar un semn de viață
            mult mai târziu din marginea pădurii
            din pădurea memoriei
            țâșnește deodată
            întinde-ne mâna
            salvează-ne.”[3]

Mă ard degetele de la atâta așteptare și în  jur nu văd decât puzderia de  mâini întinse către dragostea ce se încăpățânează să nu se mai arate…


[1] Ion Minulescu, Romanţă fără muzică (Nu-i nimeni să ne vadă)

[2] Tudor Arghezi, Incertitudine

[3] Jacques Prevert, Această dragoste