• avocat
  • scriitor
  • publicist

„Ridicat-am ochii mei la cer”...

     Întâi și-ntâi s-a prăpădit Florache Oancea, tatăl mamei mele. Tata-mare, adică. Viața  i s-a terminat într-o iarnă cumplită  și mereu m-am întrebat cum naiba de a răzbit moartea printre troienele înalte și trunchioase… Mie mi-a trebuit ditamai ocolul, pe la Izbiceni, ca să ajung la înmormântare. Mormântarea era altceva, o rânduială la care participa puhoi de lume; în schimb, înmormântarea, ca priveghi de dinainte,  ne aparținea numai nouă, rudelor apropiate. L-am îngropat în țărâna bocnă și m-am întors în Grozăvești, la cămin,  sleit și infirm pe veci.

Apoi, s-a dus după el  Elisabeta Oancea. Veta, cum îi ziceau toți. Eu îi spuneam, cu o afecțiune neostoită vreodată,  ma’-marea. Dar ea nu s-a grăbit. De altfel, nu se grăbea niciodată, dimpotrivă. „De, mă, Florache, că  nu dădură năvală turcii!”, se scuza cu o candoare tămăduitoare. Iar otomanii nu se mai ițiseră pe acolo din 1877… Mama mamei mele a ales să plece la omul ei primăvara, la ceasul izbucnirii pomilor  „în veselia florii.”[1] Înainte  de a porni pe cărarea neîntoarcerii, bunica mea a făcut o boacănă. S-a  lăsat  pocită de Baba Hârca și cuvintele i-au  rămas zălogite undeva de unde nu mai puteau fi dezlegate. Chiar, cum o vorobi cu tata-mare dincolo? Ce-o mai boscorodi-o ăl’ bătrân din pricina beteșugului căpătat nitam-nisam…

Au trecut  niște ani, nu cine știe ce, și bunicii s-au hotărât să-i trimită vorbă primului copil, Dumitru Oancea, să-i caute. Nenea Mitică, pe care ei îl iubeau cel mai mult dintre odrasle, mi se părea mie, s-a codit ce s-a codit și-n cele din urmă  le-a respectat voia. S-o fi gândit că nu-i taman creștinește să-și abandoneze părinții în uitare și-n neînsoțire. Supus și cuminte, unchiul meu preferat s-a decis s-o ia din loc vara, nici ca taică-su, nici ca maică-sa. Vasăzică, număram trei anotimpuri ale morții în zece ani și-un pic.

Al patrulea anotimp avea să fie al mamei, Floarea. Tot iarna. Toamna se ferea, bag seama, să-și tragă sufletul arămiu în cimitirele înnegrite de   fumul lumânărilor topite de durerea celor neplânși încă de mine. Dintr-odată m-am trezit al nimănui, ioc bunici,  ioc mamă, un orfan neconsolabil. Tatăl nu se socotea, pentru mine el se sinucisese devreme tare, prefațându-și moartea de-adevăratelea. Cortegiul trist mă înghițise spasmodic și mă perpeleam căznindu-mă să pricep de ce Dumnezeu mi-o furase pe mama  în plină putere trupească și mintală. Pășeam descompus prin țarcul funerar, „împroșcând snopi de scântei. În viscolul de foc.”[2] Vâlvătăile mă ardeau pe  dinăuntru și gustul acela de cenușă nu mă mai părăsește  deloc.

Marioara  Ciucu s-a stins la scurt timp. Boala o  chinuise pe blânda mea mătușă  dintotdeauna. Reumatismul îi mutilase trupul din tinerețe și nemilosul handicap îi răpise  surâsul, ușurința  de a suporta scurtimea viețuirii. Însă ea nu capitulase  și parcă o văd mergând schimonosindu-și figura și mișcându-și cu  greutate brațele înțepenite de la  coate. Trebăluia  prin casa dereticată ca un pahar și zâmbea trist. Așa a găsit-o Aia cu Coasa, încremenită în  ea însăși și cu o grimasă de amărăciune pe buze, asemenea unui testament scris pe fugă:  „Şi nu te teme de moarte, fiindcă moartea nu e numai durerea despărţirii. Ea este şi bucuria eliberării”…[3]

În  altă vară  de doliu, toridă și fierbinte, s-a petrecut fata a’ mare, Aurica Blejan. Sărăcuța, de aproape două decenii zăcea la pat, noroc că  mintea i se păstrase teafără. Mintea și mâinile, mai pricepute ca ale oricărei surate din zonă. Andrelele și iglița păreau să-i fi crescut dimpreună  cu degetele, ca o prelungire naturală a falangelor. Zău  dacă mi-o pot imagina altcumva, deși, până să i se șubrezească șira spinării, muncise la câmp cu o râvnă stahanovistă. Săpa tarlale întregi, căra saci  încărcați  ochi, mai abitir ca bărbații și de aceea vertebrele i s-au  ferfenițit. Cu toate astea, tanti Aurica râdea cu poftă și glumea adesea, firea ei deschisă nefiind ceva obișnuit în satul acela încruntat  din sudul României. Uneori, în nopțile  exasperant de  lungi, se tânguia pe înfundate și cu fereală mătușa mea dragă. Nu mai călcase în casa pe care o construise  și o spoise cam de când  viața i se scursese din  picioarele uscate. Izgonirea din  bătătură  i-a fost pedeapsa de pe urmă,  sărmana…

Ultimul răposat este Darie Oancea, mezinul. Și nu oricând, ci de Florii, pe la nămiaz, în dârdora stării de urgență, în „întunecatul april.”[4] Nu l-a  jelit nimeni, nu l-a însoțit nimeni la țintirim… Cine? Deoarece prunci n-a avut,  muierea i-a decedat mai an, iar rudele s-au împrăștiat care-ncotro. Pe de altă parte, ce mai înseamnă azi neamul ? Nenicu’ Dărică a  trăit discret, n-a supărat pe careva, retras și  interiorizat, zău dacă țin minte vreo întâmplare  anume cu el ! Aidoma i s-a vădit și moartea, cu un lung preludiu agonizant  și păzită strașnic de ordonanța militară. Un mort gonit la groapă printre străini, sub furcile restrictive ale suspectei pandemii. Fără alai, fără datina străbună. În definitiv, despre pământenii cunoscuți reții, în general, „unde s-au născut,  ce-au făcut în viață, cu cine s-au împrietenit și cu cine s-au dușmănit, cum au murit, asta din urmă mai ales ca să înțelegi ce rămăsese  neexplicat în cele de dinainte.”[5] Domnul să-l odihnească în pace, iar pe cei care ne batjocoresc tihna și rânduielile să-i ierte!

Aici se încheie povestea al cărei supraviețuitor efemer sunt. Deocamdată. Eu însemn continuarea, dar alții o vor scrie… La isprăvirea pomelnicului de obârșie islăzeană, „ridicat-am ochii mei la cer” să-L caut pe El. Să-L iscodesc nițel, să-L iau la rost de una, de alta… Din nemărginirea văzduhului nu mi-a răspuns nicio voce, o tăcere ca la începuturi. Apăsătoare, strivitoare. La un moment dat, o lumină orbitoare a sfâșiat  bolta cerească și opt medalioane s-au ivit clar. Fiecare conținea  câte o fotografie în alb-negru cu dispăruții mei, cu excepția ultimului chenar, care era gol. În celelalte șapte poze am recunoscut chipurile dușilor Florache, Elisabeta, Dumitru, Floarea, Marioara, Aurica și Darie. M-am închinat smerit, nu și împăcat, și am scrâșnit arțăgos, impertinent și trufaș: „Aș muri și eu chiar acum, dar vezi și tu că am treabă.”[6] De sus, un hohot năprasnic s-a prăvălit, mai, mai să mă sufle, să mă nimicească. Deodată, cele șapte medalioane au pierit, dăinuind  doar cel gol, al optulea… Numaidecât, în interiorul cercului au apărut opt cuvinte  frumos înșiruite: „Cruzimea vieții are un singur remediu autentic – dragostea.”[7] Rușinat de hula la care  mă împinsese diavolul, m-am retras spășit în  semnul crucii refăcute, suntem totuși în Săptămâna Mare și „dacă dragoste nu e, nimic nu e”…

––––––––––––––-

[1] Alice Voinescu, Jurnal

[2] Evgheni Vodolazkin, Laur

[3] Ibidem

[4] Emil Botta

[5] Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor

[6] Andrei Platonov, Cevengur

[7] Mihail Șișkin, Scrisorar

Va puteți abona la articole prin e-mail:

Citeste si...

19 septembrie, 2024

Întâi și-ntâi s-a prăpădit Florache Oancea, tatăl mamei mele. Tata-mare, adică. Viața i s-a terminat

16 septembrie, 2024

Întâi și-ntâi s-a prăpădit Florache Oancea, tatăl mamei mele. Tata-mare, adică. Viața i s-a terminat

23 august, 2024

Întâi și-ntâi s-a prăpădit Florache Oancea, tatăl mamei mele. Tata-mare, adică. Viața i s-a terminat

Articole similare

Călător prin țara mea (ultima parte)
VIZUALIZARI
Călător prin țara mea (1)
VIZUALIZARI
Călător prin Egina (3)
VIZUALIZARI
Călător prin Egina (2)
VIZUALIZARI
Călător prin Egina (1)
VIZUALIZARI
Raiul din Gerai
VIZUALIZARI
Mănăstirea Pantocrator
VIZUALIZARI
Roadele cerului
VIZUALIZARI
Cerurile de la Rânca
VIZUALIZARI
Între Islaz și Turnu Măgurele
VIZUALIZARI