La începutul anului, la un turneu desfășurat în China, două puștoaice din tribună au ridicat un carton pe care scriseseră „Simona refuse to lose.” Asiaticii ăștia au talentul de a atinge esențele, de a fi profunzi și când e vorba de fleacuri, precum tenisul de câmp. Ei au constatat cu precizia unor sondori ai minții omenești că Simona Halep excelează prin tenacitate, prin încăpățânarea de a nu se lăsa învinsă.
Dar pentru a câștiga marele premiu, pentru a face istorie, nu e suficient doar atât, dimpotrivă. Or, în lunile din urmă, constănțeanca noastră n-a mai reușit nimic notabil, numai înfrângeri în serie. Măcar de ar fi fost eliminată de adversare din primele zece tenismene ale lumii, dar nu, învingătoarele sale sunt mai prost clasate decât românca.
Criza în care se află Simona a devenit și mai evidentă la Miami, unde, într-o pauză, a izbucnit nervos: „N-am ce să fac, acesta este caracterul meu. Sunt foarte proastă. Sunt ridicolă.(…) Tot timpul complic lucrurile.” Ulterior, presa a înlocuit cuvântul „proastă” cu „moartă”, „terminată”, dar fondul problemei rămâne. Și rămâne fiindcă nici Darren Cahill nu reușește să o scoată pe eleva sa din vârtejurile interioare atât de devastatoare pentru ea.
Fără să vreau, mi-am amintit că în iarnă, întoarsă de la Sankt Petersburg, urmașa Virginiei Rozici a declarat pe aeroport, dincolo de rumegușul de vorbe, că s-a simțit foarte bine în Rusia, că a avut timp să viziteze și niște… clădiri.
Poate că Simona are nevoie și de altcineva în afara antrenorului, de un om care să o învețe, de pildă, că muzeele nu sunt simple „clădiri”, ori că refuzând să iei bătaie nu înseamnă și că vei câștiga gloria, postumitatea sportivă.