MOTTO:
„Antisemitismul este socialismul proștilor.”
August Bebel
Fostul ambasador al Statelor Unite ale Americii la București, Alfred H.Moses, mărturisește în memoriile sale că „e greu pentru oamenii din Occident din zilele noastre, fie ei evrei, să înțeleagă cum era să fii evreu în Europa Răsăriteană în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX. Evreii erau o comunitate izolată; trăiau împreună în mici comunități, în ștetluri, iar mai târziu în orașe majoritar evreiești sau în anumite părți ale orașelor, având propriii lor lideri și uneori propriile forțe de poliție și propriii perceptori. Pentru evrei, Europa de Est nu era un creuzet. Evreii din România trăiau asemenea tovarășilor lor evrei din învecinatele Ucraina, Galiţia (Polonia) și Rusia. Înainte de al Doilea Război Mondial, erau în jur de 800 000, mai mult de patru procente din populație (în Statele Unite, mai puţin de două procente din populaţie sunt evrei). Erau meșteșugari din pătura inferioară a clasei de mijloc, fierari, croitori și prăvăliași. După Congresul de la Berlin din 1878 și eliminarea progresivă a restricțiilor impuse evreilor, aceștia au avut acces la profesiile liberale – drept și medicină -, mai ales în București și în orașele mai mari din România. Primii evrei au venit în România din Polonia; mai târziu, evreii care fugeau de Inchiziția din Spania și Portugalia au venit la rândul lor în România. Când am ajuns în România, în anii 1970, încă mai existau aici sinagogi sefardice – spaniole și portugheze -, care-și legau obârșia de comunitățile evreiești din Peninsula Iberică. E posibil ca unii evrei din România să fi avut strămoși cazari, un popor nomad turcic care trăia pe teritoriul Kazahstanului de azi, și care s-au convertit în masă la iudaism în secolul al IX-lea sau al X-lea. Regiunea a fost cotropită de mongoli în secolul al XIII-lea.
Viaţa evreiască era înconjurată în România de o cultură bogată. Teatrul idiș își are originea în România și chiar și în timpul vieţii mele, un mare număr de chazani (cantori) din Statele Unite s-au născut în România. Poate că fuziunea dintre muzica țigănească și cântecele liturgice evreiești este răspunzătoare pentru bogăția muzicii evreiești din România. Dar, spre deosebire de coreligionarii din alte părți ale Europei de Est, evreimea românească nu a dat mari învățați evrei. Înfiinţarea faimoaselor ieșiva, școli religioase în secolele al XIX-lea și XX în Lituania, Belarus, Polonia și Ucraina nu s-a petrecut și în România. Aceasta a făcut ca evreii din alte locuri să-i considere pe evreii români ca fiind needucați în spiritul evreiesc, o societate înapoiată, neatinsă de modernismul care mătura întreaga Europă.
După al Doilea Război Mondial, cea mai mare parte a evreilor români au emigrat în Israel, în total, în jur de 400 000 de persoane. Imediat după război, supraviețuitorii evrei ai Holocaustului și ai României fasciste au plecat în valuri spre viitorul stat evreiesc al Israelului, revenind mai târziu în țară sub «dreptul de întoarcere» al Israelului, care se aplica evreilor de pretutindeni. Un alt mare val de evrei români a plecat spre Israel la începutul anilor 1960; după aceea, aceștia au plecat an de an într-un număr mic.”[1]
Tocmai din acest motiv, înaltul demnitar a avut niscaiva rețineri atunci când a acceptat să vină în România: „M-am gândit că un pericol mai mare îl reprezintă faptul că aveam să fiu primul evreu american care ocupă funcția de ambasador într-o țară în care antisemitismul are o istorie lungă, marcată de moartea a 400 000 de evrei români în timpul celui de-al Război Mondial, o jumătate dintre ei fiind uciși de către români în taberele de concentrare din Transnistria (actualmente Republica Moldovenească Nistreană), cealaltă jumătate fiind ucisă de germani la Auschwitz.”[2] Caut să înțeleg drama evreilor aciuați pe meleagurile valahe și demersul mă îngrozește. Spre exemplu, Nicolae C. Paulescu scrie că, în Bucovina, „ocupația de preferință a acestor ovrei – ca şi a celor din România – este comerțul cu băuturi spirtoase. Ei țin mai toate cârciumile; şi, într-adevăr, în 1885 posedau 95% din debitele de rachiu. De aceea, alcoolismul face, în Bucovina, ravagii înspăimântătoare.
Tot comerțul şi toată industria țării sunt în mâinile iudeilor, în mod mai complet chiar decât în Moldova. Afară de asta, ei au acaparat cu totul profesiile liberale.
Astfel, pe când în 1865 nu erau decât 2 avocați israeliți, în 1900 ajunseseră la numărul de 82, pentru 14 creştini.
Dar, ce e mai mult, de la 1862, de când prima bucată de pământ căzu în mâinile lor, numărul marilor proprietari ovrei crescu din ce în ce, aşa că în 1900 ajunse să întreacă cifra enormă de 80%.
Multe din moşiile, rămase românilor, sunt de asemenea ipotecate la jidani, care le vor pune în vânzare şi le vor cumpăra peste puțin.
Cât despre mica proprietate, 60% din imobile sunt grevate de ipoteci la ovrei.(…) Dulcea Bucovină, vesela grădină de care vorbeşte poetul, a devenit azi o pustie funebră, un adevărat cimitir pentru bieții români, pe care jidanii îi urmăresc şi îi ucid prin mizerie şi prin alcoolism.”[3] În ceea ce privește restul țării, „în imensa lor majoritate, ovreii, care se află actualmente în România, s-au introdus aici în mod fraudulos în cursul secolului trecut, venind din Galiția şi din Polonia rusească, ce constituie un fel de cloacă nesecabilă ce debordează cu îmbelşugare această pestilentă.
Prin urmare, aceşti străini, care n-au luat parte nici la suferințele grozave îndurate altădată de poporul român, nici la luptele sângeroase, pe viață sau pe moarte, susținute de el împotriva numeroşilor barbari (turci, tătari, unguri etc.) ce voiau să-l cotropească, n-au niciun motiv istoric plauzibil ca să poată pretinde drepturile de cetățenie în România.
Iată ce zice în aceasta privință, un savant istoric, ERNEST DESJARDINS, membru al Institutului, care a venit în România, în 1867, să studieze chestiunea israelită:
«Majoritatea familiilor evreieşti care locuiesc în România, este prin naştere, ca şi prin voință şi prin moravuri, prin spirit şi prin limbă, străini de țară. Ea a venit aici prin emigrație, din Austria şi din Rusia. Această invazie a început de ani de zile; dar a devenit foarte activă mai ales în timpul domniei lui Mihail Sturdza (1834-1848)…
Astfel, înmulțirea ovreilor străini luă proporții înspăimântătoare pentru concurența de aici înainte neputincioasă şi chiar pentru viața materială a adevăraților români… Dar, existau în Moldova regulamente pentru apărarea fruntariilor împotriva valurilor năvălitoare ale vagabonzilor străini. Numai că, severitatea acestor regulamente, se topi la vederea câtorva gologani, iar guvernele, făcându-se complicii acestor abateri, dădură pământul național pradă cerşetorilor corupători».[4]
De asemenea, notează savantul, „ne aducem aminte, deşi nu aveam ca etate decât 43 de ani, că în timpul războiului din 1877, strada Lipscani din Bucureşti toată era ocupată numai de negustori români, pe când cincisprezece ani mai târziu, era toată luată de jidani, iar acum nu se mai găsesc acolo decât doi sau trei români, pierduți în mulțimea nenumărată a jidovilor.”[5] Iar, „mai apoi, ovreii întrebuințară atâtea bogății ca să organizeze carteluri, trusturi de tot soiul – adică furturi şi înşelătorii în mare, care istovesc poporul, sugându-l până la măduvă. Astfel, de exemplu, noi plătim zahărul cu un preț exorbitant, aproape îndoit decât îl iau bulgarii; pâinea, de asemenea, este foarte scumpă, deşi Dumnezeu ne-a dat o țară atât de fertilă, că ea constituie una din regiunile cele mai productive în grâu, din lumea întreagă. Ei bine, asemenea anomalii se explică prin faptul că jidovii acaparatori fixează prețul mărfurilor, după placul lor.”[6] Dar, susține descoperitorul insulinei, „lista infamiilor jidăneşti nu este deci terminată. România mai datoreşte lui Israel şi alcoolismul – plagă care este suficientă să stingă, ea singură, o rasă întreaga. Ovreii, ca nişte duhuri rele, au început să introducă în țară viciul înjositor al beției. Într-adevăr, nu numai că falsifică băuturile şi le otrăvesc cu diverse ingrediente, dar îndeamnă pe români să bea rachiuri care au un grad de alcool extraordinar de ridicat, absolut interzis de consiliul sanitar – şi pe care le vând, pe ascuns, cu sticla.(…)
Prin cârciumă se atrăgea clientul; prin băutură era împins să cumpere mardalalele ovreiului sau să-i cedeze, de cele mai multe ori pe alcool, cerealele, vitele, păsările şi produsele industriei sale. (…)
Alcoolismul – zice VERAX – constituie o calamitate fără de leac, adusă de jidani, țăranului moldovean. (…)
În satele Munteniei – adaugă VERAX – unde nu sunt evrei, cazurile de alcoolism sunt excesiv de rare.
Se poate zice chiar, că aici nu există aproape deloc acest flagel şi, personal, pot certifica această afirmație, în cunoştință de cauză, căci am fost elevul lui LANCEREAUX, care a consacrat alcoolismului lucrări nepieritoare.
Dar în Moldova – acolo unde râia jidănească e foarte întinsă – alcoolismul este în floare şi creşte repede, din ce în ce. Poporul degenerează şi nu numai că nu se mai înmulțeşte, dar se împuținează în mod dezastruos, după cum constată ultimul recensământ.
Moldoveanul – altădată brav, onest muncitor, vesel – a devenit acum, de pe urma alcoolismului, trist jigărit, zdrențăros şi murdar, de ți se face milă să-l vezi.”[7]
În cele din urmă, „ovreii mai exploatează desfrâul şi prostituția, adică formele cele mai cumplite ale patimei de reproducere. Ei se desfată prin cel dintâi şi se nutresc prin cea de-a doua.(…) Pezevenghii jidani fac traficul cu carne vie pe o scară foarte întinsă; ei exportă fete tinere la Constantinopol, la Cairo…. până la Shang-Hai şi la Buenos Aires, după cum rezultă din mai multe procese ce au făcut vâlvă.”[8]
Culmea, poporul ales, prin cei stabiliți pe plaiurile mioritice, ar fi pus la cale și răscoala țărănească din 1907, inclusiv răsturnarea Regelui Carol I, articolul din ziarul Facla fiind edificator: „Iată, au trecut şase ani de la răscoalele din 1907, adică de la represia groaznică a Brătienilor, de la execuțiile sumare, de la ororile inutile, de la asasinarea în masă a celor 11 000 de țărani…
În anul acesta (1913)… când tenia regală, lungă de 46 ani de domnie, ne-a arătat că nu e în stare decât să ne sugă… Când boala latentă a oligarhiei, altoită pe mizeria poporului, a supurat în chestia ignobilă a Silistrei… ar fi trebuit să ne întoarcem către 1907.
Anul 1913 ne pedepseşte… fiindcă revoluția poporului a fost înfrântă… fiindcă peste liniştea de moarte a satelor s-au întins pretutindeni ventuzele caracatiței brătieniste şi gura lacomă a Molohului regal, fiindcă nu am avut atunci nici destulă putere ca să învingem (?!), nici destul curaj (mai ales) ca să murim până la unul sub ploaia de gloanțe a soldatului român, pentru că am fost laşi şi netrebnici (te cred) şi pentru că n-am ştiut să ardem în focul celui din urmă patul de grâu şi al ultimului conac boieresc, hoitul clasei parazitare care ne guvernează.
Dar pentru a-şi vărsa toată mânia neputincioasă, ce clocoteşte în sufletul lor, de când cu chixul din 1907, jidanii recurg chiar la escatologie.
Regele – venerat ca un părinte mult iubit de poporul românesc, care-i datoreşte renaşterea -, acest Rege admirabil de înțelepciune, pe care străinătatea ni-l invidiază, este târât în noroi de o şleahtă de Iude infame şi nobila sa efigie, ce ne inspira la toți cel mai profund respect, e mânjită pe frunte, în Facla, cu cifre roşii, ca trase cu sânge şi desenând numărul 1907.
Pe o altă pagină se vede un par, la capătul căruia se afla figura Regelui şi la piciorul căruia urinează doi diplomați, îmbrăcați ca nişte ciocli, pe când puțin mai departe, se goleşte un butoi plin cu excremente, al cărui conținut este îndreptat şi el înspre parul regal. În josul acestei pagini se găseşte legenda următoare: «…Toți diplomații Europei îşi fac azi treburile şi necesitățile inexorabile la picioarele țării şi sub nasul regelui Carol».
Fără comentarii!
Obrăznicia grosolană a jidanilor nu mai are margini şi ar trebui ca autoritățile să intervină energic, pentru ca asemenea sacrilegii infame să înceteze odată pentru totdeauna.
După Regele, în acelaşi număr al Faclei, sunt insultați trei oameni, şi numai trei:
– unul este I.I.Brătianu, care, ca ministru, a dirijat represaliile din 1907… a inventat pe afurisiții de jandarmi rurali… şi, în plus, este fiul marelui om, căruia îi datorăm scăparea din primejdia mortală unde voia să ne afunde Tratatul din Berlin;
– ceilalți doi, Cuza și Iorga, sunt nişte bieți profesori universitari, care n-au nicio putere în țară, (…) dar care s-au semnalat răzbunării jidoveşti prin faptul că sunt adevărații apărători ai țărănimii şi, mai ales, pentru că… trec drept capii antisemitismului din România.
Dar să nu ni se pară glumă!
Amenințările repetate ale jidanilor se vor îndeplini, şi încă cu vârf şi îndesat, dacă nu vom avea ochii în patru asupra uneltirilor lor revoluționare, atât la țară cât şi în oraşe.”[9]
Citești și te înfiori câtă ură xenofobă a existat în partea asta de continent, fiindcă, de pildă, la vecinii noștri de la Răsărit circula o istorioară de-un cinism îngrozitor. Vasăzică, „scena se petrece în Rusia comunistă la mijlocul anilor ’20. În țară nu se mai găsesc de nici unele. Într-o zi, se formează o coadă în fața unei alimentare unde tocmai s-a anunțat sosirea unui transport de carne.
Așteptarea durează mult, până când apare un milițian care strigă:
– Evreii să plece de la coadă!
Evreii se supun și părăsesc coada fără să protesteze. Ceialți rămân, tropăind din picioare, de frig, toată noaptea.
Dimineaţa, vine alt miliţian care strigă:
– Cei care nu sunt ruși să plece de la coadă!
Ucrainenii, belaruși, georgienii, toți ceilalți în afară de ruși, părăsesc coada. Pe la amiază, un alt milițian urlă al treilea ordin:
– Cei care nu sunt membri de partid să plece acasă!
Nu vor primi nimic!
Rămân doar comuniștii convinși, cu carnet de partid.
Atunci, un şef vine să le vorbească și le spune adevărul. Trebuie să plece și ei, pentru că, din păcate, nu va fi niciun fel de carne. Nici azi, nici mâine, nici în zilele următoare. Anunţul nu era decât un zvon fals, menit să ridice moralul populaţiei înfometate.
Atunci, dinspre coada care se risipește, se aude o voce care mormăie:
– Păi, da, evreii sunt favorizați, ca întotdeauna!” [10]
Este arhicunoscut că „evreii au migrat în Rusia în secolul al XIX-lea, ajungând în cele din urmă la aproximativ cinci milioane. Ei au fost o forță perturbatoare și agitatoare în interiorul națiunii și, astfel, au câștigat antipatia țarilor Nicolae I (domnia 1825-1855), Alexandru al II-lea (1855-1881, când a fost asasinat de o bandă anarhistă parțial evreiască) și în special Nicolae al II-lea (1894 – 1917), cel din urmă fiind ucis, împreună cu familia sa, de o bandă de bolșevici evrei în 1918.
Deja, în 1871, activistul rus Mihail Bakunin se putea referi la evreii ruși drept «o singură sectă exploatatoare, o specie de sugesânge, un parazit colectiv». Asasinarea lui Alexandru a inițiat o serie de pogromuri care au durat zeci de ani și care au pregătit scena unei uri evreiești persistente față de toate lucrurile rusești.”[11] Ura revărsată asupra evreilor globali – „maeștri criminali planetari”[12] – dăinuiește și azi, unii explicând „operațiunea militară specială” declanșată de Putin într-o cheie identică.[13] Rămân perplex ori de câte ori mă ciocnesc de asemenea scenarii tabu ! Mă sperie generalizările.
Și tot într-un orășel din Europa de Est, „un bătrân se aşază pe o bancă, pe malul unui râu. Alt bătrân vine să se așeze alături de el. Nu se cunosc, nici măcar din vedere !
Primul, după câteva clipe de tăcere, oftează din rărunchi: .
– Oooof….
Cel de-al doilea zice și el, după o vreme:
– Oooof…
Primul spune:
– Ssst… Vă rog, nu trebuie să vorbim de politică!
– Prin urmare, zice cel de-al doilea, și dumneata ești evreu?”[14]
Vintilă Horia ar avea și o explicație, însă cum ea vine de partea unui legionar și fascist autodeclarat, pus deja la index, o iau ca atare, recunoscându-mi rezervele: „Trebuie să se termine odată cu persecuția tuturor ființelor omeneşti care nu sunt de religie iudaică. Antisemitismul polonezilor a fost posibil din cauza antipolonismului evreiesc. La fel ca în România, unde numai antiromânismul evreilor a creat un antisemitism uneori violent.”[15]
Pe de altă parte, filosoful brazilian Olavo de Carvalho vorbește despre o implicare a descendenților lui Moise în evenimente istorice, nu tocmai cușere: „Prezenţa bancherilor evrei în înaltele cercuri ale Consorţiului este cel mai evident lucru din lume, la fel ca aceea a militarilor evrei în elita revoluționară care a instaurat bolșevismul în Rusia. La fel de evident și clar este faptul că aceste două grupuri de evrei au colaborat între ele pentru a aduce dezastrul asupra lumii. Au continuat să colaboreze chiar și în perioada în care Stalin a ordonat persecutarea generală a evreilor, iar KGB-ul dumneavoastră drag a început să-i trimită înapoi lui Hitler refugiații evrei care veniseră din Germania. Colaborarea continuă până în zilele noastre. Baronul Rothschild, spre exemplu, deţine Le Monde, ziarul de stânga prin excelență și antiisraelian al mărețelor media europene, la fel cum Sulzbergerii, o altă familie de evrei, deține ziarul american care minte cel mai mult în privinţa Israelului. Domnul George Soros, evreul care i-a ajutat pe nazişti să confişte proprietăţile altor nazişti, finanţează tot felul de mișcări antiamericane și antiisraeliene în lume. Chiar deunăzi, o comisie de evrei americani, subvenţionată de ONG-uri miliardare și impresionată de asasinarea brutală a unei familii de evrei de către un terorist palestinian, a călătorit pentru a-i face o vizită de solidaritate… cui? Părinților defuncților? Nu. Mamei asasinului!
Aceştia sunt evreii de care vorbiți dumneavoastră, prefăcându-vă că ei sunt expresia cea mai inocentă și pură a iudaismului universal. Dacă ar fi astfel, eu aș fi antisemit. Cine sunt acești evrei pe care îi menţionaţi? Sunt cei pe care Domnul nostru i-a numit «Sinagoga Satanei», definindu- i drept «cei care se zic pe sine că sunt iudei și nu sunt». Sunt persoane care, la fel ca membrii faimoasei Comisii ludaice a Partidului Comunist al URSS-ului, se folosesc de originea etnică pentru a rămâne infiltrați în comunitatea care i-a guvernat și pe care o vor putea trăda astfel mai ușor, predând-o executanţilor săi, ducând-o la abator[16]. Aceștia sunt cei pe care îi serviţi, judecând asasinii drept victime.
Poziţia mea în ceea ce priveşte Statul Israel este foarte simplă şi strict personală. (…) În primul rând, mi se pare că, după toată suferința prin care au trecut evreii în Germania, în Rusia și puțin peste tot în Europa, ar fi de-a dreptul inuman să le fie negată o fâșie de pământ pe care să trăiască în pace și siguranță între ai lor. Sunt mândru că un brazilian – marele Oswaldo Aranha – a prezidat Adunarea Generală a ONU atunci când a fost creat Statul Israel. Este puţin importantă teoria politică pe care au adoptat-o israelienii în statul lor recent înființat. Chiar dacă s-ar decide asupra unei dictaturi comuniste, acesta nu ar fi un motiv pentru a li se lua pământul şi a fi risipiţi într-o nouă Diasporă. În al doilea rând: catolic fiind, cred că evreii vor avea o misiune providenţială de îndeplinit la sfârşitul zilelor[17] şi că, așadar, este misiunea creştinilor să-i protejeze sau, pe cât posibil, în fața amenințării, să-i salveze de la extincție. Bula Papei Grigore X (1271-1276), care, incluzând sentinţele antecesorilor săi, Inocenţiu III şi Inocențiu IV, interzice răspândirea acuzațiilor false împotriva evreilor şi ordonă să fie lăsaţi să trăiască în pace, continuă să fie o sursă de inspiraţie pentru mine[18].”[19]
Păi, într-un astfel de context antisemit, ororile din ultimul război mondial la adresa evreilor sunt lesne de înțeles, din nefericire. Concluziile lui Paul Johnson sunt implacabile și cad ca o ghilotină peste grumazul nostru, al urmașilor celor zugrăviți atât de tenebros în cartea O istorie a evreilor: „Românii nu s-au dovedit mai buni decât austriecii; au fost chiar mai răi în anumite privinţe. În România antebelică, trăiau 757 000 de evrei. Guvernul român l-a urmat pe Hitler pas cu pas în politica sa antievreiască, cu mult mai puţină eficiență, dar mult mai îndârjit. Începând cu august 1940, legile i-au deposedat pe evrei de toate bunurile lor și i-au făcut să-și piardă slujbele, supunându-i la muncă forțată neplătită. Au avut loc și pogromuri – în ianuarie 191, 170 de evrei au fost uciși în București. Românii au jucat un rol major în invadarea Rusiei, care, pentru ei, era de asemenea un război împotriva evreilor. În Basarabia au omorât 200 000 de evrei. Evreii erau îngrămădiți în camioane pentru vite, fără mâncare sau apă, și erau mutaţi dintr-un loc în altul, fără vreo destinaţie anume. Sau erau dezbrăcaţi de haine și duși în marș forțat, unii goi pușcă, alții înveliţi în ziare. Trupele române, care conlucrau cu Einsatzgruppe D în sudul Rusiei, i-au revoltat până și pe germani prin cruzimea lor și din pricina faptului că nu îngropau cadavrele. Pe 23 octombrie 1941, românii au comis un masacru general în rândul evreilor din Odessa, după ce o mină le-a distrus cartierul general al armatei. A doua zi, au mânat cu forța grupuri mari de evrei în patru depozite uriașe, i-au stropit cu benzină și le-au dat foc; între 20 000 și 30 000 de evrei au murit arși de vii. Cu acordul german, au tăiat provincia Transnistria din teritoriul Ucrainei, aceasta fiind contribuţia lor la Soluţia Finală. Au creat astfel o zonă de exterminare unde au fost uciși 217 757 de evrei (aproximativ 130 000 din Rusia, 87 757 din România), românii înșiși ucigând 138 957 de evrei. După germani și austrieci, românii au fost cei mai mari ucigași de evrei. Erau înclinați mai degrabă să folosească bătaia și tortura sau să violeze, ofiţerii fiind mai cumpliţi decât bărbaţii simpli, ei alegându-le pe cele mai drăguțe evreice tinere pentru orgii. Erau și mai venali. După ce îi ucideau pe evrei, vindeau țăranilor locali cadavrele, pentru ca aceștia să le ia hainele. Se arătau dispuși să vândă chiar și evreii vii, dacă sumele pe care le primeau îi satisfăceau. Dar din 1944, dându-și seama că Aliaţii vor câștiga, atitudinea lor a devenit mai puţin belicoasă.”
Din fericire, eu n-am simțit în niciun moment că aș trăi într-o Românie antisemită, dimpotrivă. Alături de mine și-au văzut de viața lor nu doar evreii, ci și semeni de altă etnie, fără ca noi, majoritarii, să-i marginalizăm. Cu timpul, mi-am dat seama că „evreii sunt oameni care nu sunt ceea ce spun antisemiții că ar fi.”[20] Și, de aceea, vorba lui Bernard Malamud are sens: „Toți oamenii sunt evrei.”[21] Așa cum sunt și români, palestinieni sau ce mai vreți voi. Cu ochii îndreptați către trecutul nu prea îndepărtat, mă rog la Cel de Sus să ne ferească de alte holocausturi și pogromuri, de alte prigoane pornite împotriva unor popoare pe criterii ideologico-rasiale.
[1] Alfred H.Moses, Jurnal de București, Drumul României de la întuneric la lumină
[2] Ibidem
[3] Nicolae C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria
[4] Ibidem
[5] Ibidem
[6] Ibidem
[7] Ibidem
[8] Ibidem
[9] Ibidem
[10] Jean-Claude Carrière, Favoritism, în Cercul mincinoșilor
[11] Thomas Dalton, Mâna evreiască în al Treilea Război Mondial (http://www.thomasdaltonphd.com), text publicat și pe Invictus Web Media.
[12] Martin Heidegger, citat în același text.
[13] De pildă, într-o analiză a contextului internațional în care se desfășoară conflictul din Ucraina, Corvin Lupu e de părere că „odată cu destrămarea URSS apare o nouă generație de oligarhi evrei în tot spațiul fostei uniuni, dar mai ales în Ucraina și Rusia. Trebuie spus că înainte de 24 februarie 2022 doar în Ucraina erau aproximativ 140 de oligarhi (majoritatea evrei). Ca termen de comparație, în toată Uniunea Europeană sunt doar 50 de oligarhi multimiliardari care au un grad de bogăție asemănător cu cel al oligarhilor din Ucraina! De unde au făcut atât de mulți bani? Din bogățiile fostei URSS. În Federația Rusă acești oligarhii s-au înmulțit și îmbogățit foarte mult în timpul lui Boris Elțin, adică în perioada 1992-1999. Este important să înțelegem că oligarhii au ținut Rusia la remorca economiei mondiale, globaliste. Ei au fost și sunt orientați împotriva suveranismului. Au căutat prin toate mijloacele să alinieze Rusia la globalizare, ceea ce a slăbit enorm de mult Rusia din toate punctele de vedere: economic, politic, militar.(..) Așadar să înțelegem cu claritate: conflictul din Ucraina este o confruntare între naționaliștii ruși și puterea evreiască de la nivel mondial, cu sediul la Washington. Asta nu ne spune nimeni în mass-media! Ce s-a petrecut în Ucraina? În contul datoriei foarte mari acumulată de statul ucrainean, președinții evrei-khazari Poroșenko și Zelenski au predat familiei Rothschild toate activele statului ucrainean prin fondul de investiții Franklin Templenton, fond care aparține familiei Rothschild. Și, ce să vezi? Când a început războiul, armata rusă a bombardat din start, bucată cu bucată, proprietățile familiei Rothschild! Perla familiei Rothschild a fost uzina de avioane Antonov, de lângă Kiev, cea mai mare uzină de avioane (civile și militare) din Europa. În locul ei au rămas în urma bombardamentelor ruse doar niște cratere adânci de 50 de metri. Nu a mai rămas nimic din uzină. De ce? Pentru că erau acolo mari interese strategice ale familiei Rothschild, care este cea mai influentă de pe glob. De altfel, este destul de bine cunoscut că această familie îl dirijează și pe actualul președinte al SUA, Joe Biden. Să mai înțelegem că în conflictul din Ucraina, liderii SUA nu le dau soldaților care luptă acolo (mulți mercenari străini și soldați din țările NATO) doar armament: le dau inclusive informații strategice, culese de sateliții americani. Informații esențiale despre mișcările trupelor rusești. Foarte important de știut este că nu doar nouă, românilor, ci populației din toată lumea, ni se refuză această informație fundamentală: evreii khazari dețin în mod real și efectiv puterea în sfera euro-atlantistă de influență. Dacă nu luăm în considerare acest element de fundal nu se poate înțelege nimic din istorie și din relațiile internaționale! Evreii controlează Statele Unite de foarte multă vreme. Doar doi președinți nu s-au supus, Lincoln și Kennedy (și parțial Trump). Și am văzut ce au pățit. Evreii khazari sunt așadar elementul transnațional care controlează scena mondială. (…) Ceea ce s-a produs este că după 24 februarie 2022 Federația Rusă s-a eliberat în mare parte de sub controlul oligarhic evreiesc/globalist. Este adevărat, mai sunt oligarhi și companii oligarhice evreiești în Rusia. Dar să observăm, de exemplu, că în mod «ciudat» unul dintre ei, evreu, a căzut de curând de la etaj, fiind internat în spital. Nu era un oarecare, ci președintele companiei Lukoil. Să facem în mod necesar precizare, ca să nu se înțeleagă că am fi anti-semiți: cel puțin 80% dintre cei care își asumă astăzi etnia evreiască nu sunt evrei, ci khazari. Deci noi nu spunem ceva împotriva adevăraților evrei. Iar toate afirmațiile făcute aici pot fi dovedite. Khazarii au venit în secolele III-IV din Asia Centrală, s-au așezat în Ucraina de astăzi, în nordul Mării Negre, într-o zonă unde erau și ortodocși, și catolici, și musulmani (mai ales tătari și turci). Au fost alungați de acolo și au ales religia mozaică pentru a-și ascunde identitatea. Apoi s-au infiltrat în toate popoarele pe parcursul Evului Mediu, fiind percepuți ca evrei. Să remarcăm că aproape toți liderii relevanți din Ucraina de astăzi sunt evrei-khazari. Ni se vorbește despre liderii regimului Zelenski ca și cum ar fi naționaliști ucraineni, ceea ce este fals. Ultranaționaliștii lor sunt naziști, au avut grupări cum ar fi cea a lui Stepan Bandera. În ultimii ani, Rusia naționalistă a căutat să își întărească alianțele anti-khazare. Cu câțiva ani în urmă președintele Putin i-a pus în vedere lui Bibi Netanyahu, pe care l-a invitat la Kremlin, că dacă va ataca Iranul, Federația Rusă va oferi Iranului sisteme de apărare S-400, de care Israelul nu se poate apăra. Iranul este un partener de bază al Rusiei și urmărește să scape de presiunea Israelului și a SUA, ca să nu calce pe urmele Irakului, Libiei și ale multor altora. Iranul a cerut acum să fie primit în BRICS. La fel și Turcia, care să nu uităm că e membră NATO. Condiția pe care le-a pus-o Putin a fost ca Iranul să se împace cu Turcia, adică să întărească alianța.”
[14] Jean-Claude Carrière, Oftatul se face și el cu băgare de seamă, în Cercul mincinoșilor
[15] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu 1989-1992. Jurnal torinez
[16] A se vedea memoriile rabinului Yosef Yitzchak Schneersohn, A Prince in Prison, Sichos, Brooklin, 1997.
[17] Roy H. Schoeman, Salvation Is from the Jeus. The Role of Judaism în Salvation History from Abraham to the Second Coming, Ignatius Press, San Francisco, 1995.
[18] A se consulta documentul la http://www.fordham.edu/halsall/source/gro-jews.html.
[19] Statele Unite și Noua Ordine Mondială. O dezbatare între Olavo de Carvalho și Aleksandr Dughin
[20] Philip Roth, De ce scriem
[21] Citat de Philip Roth în De ce scriem