• avocat
  • scriitor
  • publicist

România, Guatemala Europei

Edward L. Bernay și Sam Zemurray au fost doi evrei fugiți în „Lumea Nouă”  pe la 1900, primul fiind nepotul ilustrului Sigmund Freud. Viața i-a  adus laolaltă dintr-un motiv pragmatic, bineînțeles, ultimul deținând firma United Fruit, cea care impusese banana  în  dieta zilnică a milioane de persoane, inclusiv în Europa. Societatea respectivă avea, în 1950, filiale în Honduras, Guatemala, Nicaragua, Salvador, Costa Rica, Columbia, plus câteva insule din Caraibe, și o cifră de afaceri mai mare decât majoritatea suratelor ei din SUA și chiar din restul mapamondului. „Ca să ajungă la așa ceva, muncise din zori și până-n noapte și din noapte până-n zori, călătorind prin toată America Centrală și Caraibe, în condiții extrem de dificile, disputându-și terenurile cu alți aventurieri precum el, uneori cu pistolul și cuțitul, dormind de sute de ori pe câmp, sub cerul liber, devorat de țânțari și îmbolnăvindu-se de friguri, care aveau să-l chinuie periodic, mituind autoritățile și ducându-i de nas pe țăranii și băștinașii ignoranți, negociind cu dictatori corupți datorită cărora – profitând de lăcomia sau prostia lor – ajunsese să dețină proprietăți care acum însumau mai multe hectare decât are o țară europeană de mărime medie, creând mii de locuri de muncă, având propriile căi ferate, construind porturi și conectând la civilizație locuri sălbatice. Cel puțin asta spunea Sam Zemurray atunci când se apăra de atacurile îndreptate împotriva companiei United Fruit – numită Fructalia în toată America Centrală și poreclită Caracatița – și care veneau nu doar din partea invidioșilor, ci și a concurenților nord-americani, cei care, într-adevăr, nu  putuseră niciodată să rivalizeze legal cu compania, în regiunile unde aceasta deținea un monopol tiranic în tot ceea ce însemna producție și comerț cu banane. Așa se face că în Guatemala, de exemplu, deținea controlul absolut asupra  unicului  port  pe  care  țara  îl  avea  în  Caraibe  –  Puerto Barrios –, precum și asupra electricității și căilor ferate care legau un ocean de altul.” [1] Pentru a drege imaginea firmei, destul de șifonată altminteri, afaceristul i-a cerut ajutor corelegionarului său, autorul cărții Propaganda (apărută în 1928), în care publicistul  scrisese niște fraze nemuritoare: „Manipularea conștientă și inteligentă a obișnuințelor și opiniilor maselor este un element important al societății democratice. Cei care manipulează acest mecanism necunoscut al societății formează un guvern invizibil, dar care deține adevărata putere în țara noastră… Această minoritate isteață trebuie să se folosească încontinuu și sistematic de propagandă. Această teză, considerată de unii critici drept negarea democrației, avea să fie aplicată de Bernays, cu multă eficacitate, în Guatemala, zece ani mai târziu după ce începuse să lucreze pentru United Fruit, ca expert în publicitate.”[2]

Cum „Caracatița nu-și bătuse niciodată capul să prezinte rolul industrial și comercial al companiei ca fiind ceva benefic pentru societate, în general și, în special, pentru «țările barbare» unde își desfășura activitatea[3], la sugestia ziaristului, Zemurray, „conform unei planificări riguroase, avea să promoveze, cu ajutorul oamenilor de știință și experților, consumul de banane la micul dejun și la orice oră din zi, prezentându-l drept obligatoriu pentru sănătate și pentru formarea unor cetățeni sănătoși și activi. El a fost cel care a adus-o în Statele Unite pe cântăreața și dansatoarea braziliană Carmen Miranda (supranumită în filme și spectacole domnișoara Chiquita Banana) care urma să aibă un succes imens cu pălăriile ei din ciorchini de banane, promovând eficient prin cântecele ei fructul respectiv, care, datorită eforturilor publicitare, făcea deja parte din casele americanilor.”[4] Mai mult, partenerul afaceristului „a reușit ca United Fruit să intre în legătură cu lumea aristocratică din Boston și cu decidenții politici, ceva ce până atunci nici nu-i trecuse prin cap lui Sam Zemurray. Cei mai mari bogătași din Boston nu aveau doar bani și putere politică; mai aveau și prejudecăți, fiind în general antisemiți, așa că lui Bernays nu i-a fost chiar ușor să-i convingă pe Henry Cabot Lodge, de exemplu, să facă parte din consiliul director de la United Fruit, sau pe frații John Foster și Allen Dulles, membri ai importantei firme de avocatură Sullivan&Cromwell din New York, să reprezinte compania. Bernays știa că banii deschid toate ușile și că nici măcar prejudecățile rasiale nu rezistă în fața banilor, așa încât a reușit să creeze toate acele legături greu de imaginat, după așa-numita Revoluție din Octombrie din Guatemala, din 1944, când United Fruit a început să-și simtă  poziția  amenințată.  Ideile  și  relațiile  lui  Bernays  aveau să fie decisive în înlăturarea presupusului «guvern comunist» guatemalez și înlocuirea lui cu unul mai democratic, adică mai docil față de interesele companiei.”[5]

Ei bine, din acest moment începe  o poveste interesantă, mai actuală ca oricând, pe care, din nefericire, am trăit-o și noi în România nu foarte demult, după un scenariu identic, încununat cu încarcerarea indezirabilului Liviu Dragnea. Scandalul a izbucnit în urma opintirii guvernului  de a modifica legea offshore, prin care redevența cuvenită statului român din exploatarea  rezervelor de pe fundul Mării Negre ar fi crescut substanțial și progresiv, în cazul surplusului de gaze naturale ce s-ar fi obținut peste plafonul estimat. De fapt, subestimat, întrucât compania nord-americană ExxonMobil se îngrijise să măsluiască raportul respectiv. Nemulțumit de proiectul  actului normativ (ucis în fașă), mai precis de perspectiva diminuării câștigurilor, principalul jucător pe piața respectivă la acel ceas paroxistic a iscat un tărăboi uriaș[6]. Isteria s-a declanșat la comandă și lapidarea politicianului  s-a  săvârșit  fără istov, ceas de ceas, zi de zi, proces  penal cu proces penal.

Așadar, ca  să mă întorc la romanul peruanului, președintele guatemalez Juan José  Arévalo dorea cu orice chip să instaureze democrația în țara sa, numai că asta aducea prejudicii extrem de grave Caracatiței. Între măsurile luate se urmărea și promulgarea legii muncii „prin care se permite  formarea de sindicate în cadrul firmelor şi fermelor agricole şi li se dă voie muncitorilor și țăranilor să se afilieze  la aceste sindicate. A dictat o lege antimonopol, calchiată după cea din Statele Unite. Vă puteţi imagina ce ar însemna pentru United Fruit aplicarea unei asemenea măsuri care să garanteze libera concurență: dacă nu ruina totală, atunci oricum o scădere drastică a beneficiilor.  Aceste beneficii nu vin doar din eficiența cu care muncim, din implicarea şi din investiţiile pentru combaterea bolilor, pentru asanarea terenurilor cucerite în selve, ca să putem produce și mai multe banane. Nu, beneficiile vin și din monopolul care-i ține departe de teritoriile noastre pe orice posibili concurenți și din condiţiile privilegiate în care lucrăm,  scutiţi de impozite, fără sindicate, deci fără riscurile şi pericolele pe care toate astea le atrag după sine. Problema nu e doar Guatemala, care reprezintă numai o mică parte din zonele în care operăm. Problema e contaminarea celorlalte țări din America Centrală și a Columbiei,  dacă ideea de «democraţie modernă» ar începe să prindă viaţă şi acolo. United Fruit s-ar vedea pusă în situația de a se confrunta cu sindicate, cu concurenţă internațională, să plătească impozite, să încheie asigurări medicale și fonduri de pensii  pentru muncitori şi familiile lor, așadar să fie obiectul urii și invidiei de care au parte mereu  companiile prospere din țările sărace, cu atât mai mult dacă aceste companii sunt din Statele Unite. Pericolul, domnilor, este exemplul prost. Nu atât comunismul, cât democratizarea Guatemalei. Chiar dacă probabil nu se va materializa, pașii înainte făcuţi în această direcţie ar însemna  pentru noi mulți paşi înapoi şi pierderi uriașe.” [7] Și Bernay își expune în continuare netulburat planul de acțiune, unul diabolic, s-o recunoaștem: „Noi suntem cei care trebuie să atragem atenţia  guvernului şi publicului asupra Guatemalei și să facem în așa fel încât să îi convingem că problema este atât de serioasă, atât de gravă, încât trebuie acţionat imediat. Cum? Procedând cu isteţime şi la momentul oportun. Făcând lucrurile în aşa fel încât opinia publică, decisivă într-o democraţie, să facă presiuni asupra guvernului pentru ca acesta să acționeze pentru a stopa o amenințare serioasă. Care? Exact aceea despre care v-am spus că Guatemala nu este calul troian al Uniunii Sovietice infiltrat în curtea din spate a Statelor Unite. Cum putem convinge opinia publică de faptul că Guatemala este o ţară în care comunismul e o realitate vie şi că, fără o intervenţie energică din partea Statelor Unite, ar putea deveni primul satelit al Uniunii Sovietice din Lumea Nouă? Prin intermediul presei, radioului și televiziunii, principalele surse de informare şi orientare ale cetăţenilor, atât într-o ţară liberă, cât şi într-o țară asuprită. Noi trebuie să-i facem pe jurnalişti să deschidă ochii asupra pericolului în expansiune, aflat la două ore de zbor din Statele Unite şi la un pas de Canalul Panama.

E de preferat ca toate acestea să aibă loc cât mai firesc cu putință, neplanificate și nedirijate de nimeni, cu atât mai puţin de noi, cei direct interesaţi de problemă. Ideea că Guatemala e gata să cadă în mâinile sovieticilor nu trebuie să vină din presa republicană şi de dreapta din Statele Unite, ci mai degrabă din cea progresistă, cea citită şi crezută de democrați, adică presa de centru şi de stânga. Aceasta ajunge la publicul cel mai numeros. Pentru a da o verosimilitate cât mai mare, toate astea trebuie să fie opera presei liberale». (…)

Era obligatoriu să se lucreze în taină și cu mare grijă pentru ca mass-media să nu simtă că e folosită. Totul trebuia să decurgă cu aceeași spontaneitate cu care natura îşi vede de transformările ei uimitoare, să pară că toate acelea erau «știri proaspete» descoperite și revelate lumii de presa liberă și progresistă. Ego-ul jurnaliștilor trebuia periat cu atenţie, pentru că de obicei îl aveau peste fire. (…)

Important e să nu uitaţi un lucru: compania va câştiga mult mai mult decât va cheltui cu această mișcare, dacă reușim ca în Guatemala, pentru încă  o jumătate de secol, să nu fie democrația modernă la care visează preşedintele Arévalo.”[8]

Deloc surprinzător, „ceea ce a spus Edward L. Bernays pe parcursul acelei memorabile întruniri din Boston a consiliului director de la United Fruit s-a adeverit cuvânt cu cuvânt, confirmând, în treacăt fie zis, teza lui cum că secolul XX va face din publicitate instrumentul primordial al puterii şi al manipulării opiniei publice, atât în societăţile democratice, cât şi în cele aflate sub regim autoritar.(…)

Datorită mișcărilor abile şi relaţiilor lui Bernays, ziarele și revistele din Statele Unite, care niciodată nu se dovediseră interesate de Guatemala, de America Centrală, ba chiar de întreaga Americă Latină, au început să trimită corespondenți în Guatemala. Erau cazaţi la Hotel Panamerican, al cărui bar se transforma într-un adevărat centru jurnalistic internaţional, unde ziariștii primeau dosare bine documentate asupra unor fapte care confirmau pericolele – sindicatele ca armă de confruntare şi distrugere progresivă a firmelor private – și obțineau interviuri, programate sau sugerate de Bernays, cu fermieri, oameni de afaceri, preoți catolici (uneori chiar cu arhiepiscopul), artişti, lideri politici din opoziţie, preoţi protestanți şi ingineri care ofereau detalii, confirmând astfel temerile  că țara lor se transforma treptat într-un satelit sovietic, prin intermediul căruia comunismul internațional urmărea subminarea influenţei și intereselor Statelor Unite în toată America Latină. (…)

Life Magazine, The Herald  Tribune, Evening Standard din Londra, Harper’s Magazine,  The Chicago Tribune, revista Visión (în spaniolă), The Christian Science Monitor şi alte publicaţii au umplut pagini cu fapte concrete și mărturii, pentru a demonstra cum comunismul și Uniunea Sovietică puneau stăpânire tot mai mult pe Guatemala.  Nu a fost vorba de un complot: pur şi simplu propaganda impusese asupra realității o ficţiune despre care scriau jurnaliştii nord-americani, luați pe nepregătite, şi cei mai mulți dintre ei nici măcar nu bănuiau că erau niște marionete acţionate de un păpușar genial.  Numai așa se explică de ce o persoană atât de prestigioasă  precum Flora Lewis a ajuns să scrie elogii deşănţate la adresa lui John Emil Peurifoy, ambasadorul Statelor Unite în Guatemala. La transformarea ficţiunii în realitate a contribuit mult și faptul că era perioada cea mai neagră a McCarthy-ismului şi a Războiului Rece dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică.

Sam Zemurray a murit în noiembrie 1961, cu puţin înainte de a împlini optzeci şi patru de ani. Se retrăsese din afaceri, trăia în Louisiana, era multimilionar și încă îl mai uimea faptul că tot ce plănuise Edward L. Bernays, în acea îndepărtată reuniune din Boston a consiliului director de la United Fruit, se împlinise până la ultimul punct. Nici măcar nu bănuia că Fructalia, în ciuda faptului că ieşise victorioasă din acel război, începuse deja să se dezintegreze şi că după numai câţiva ani preşedintele ei avea să se sinucidă și compania să dispară, lăsând în urmă doar amintiri urâte și amare.”[9]

Nu vi se pare totul tras la indigo cu manevrele odioase ale americanilor desfășurate  la București deunăzi,  când propaganda  o ținea langa cu „Ciuma Roșie”? Cu întoarcerea la comunism și cu apropierea României de Rusia? Cu linșarea mediatică a liderului pesedist Liviu Dragnea, vinovat de toate relele posibile și imposibile? Cu miile de cretini protestatari ridicând spânzurători în Piața Victoria? Ba bine că nu… Proști de manevră se vor  găsi pretutindeni  și mereu, cu osebire acolo unde CIA („Mama Vitregă”), prin departamentul de planuri clandestine, își întinde tentaculele ucigașe.

Ce s-a petrecut pe meleagurile valahe la scurt timp după întemnițarea „antidemocratului” și „filorusului” Liviu Dragnea? Mișcările de stradă au încetat brusc, „Ciuma Roșie” a devenit frecventabilă în ochii orbi ai mamelucului de la Cotroceni și primită cu drepturi egale la guvernare, „hoitarii” din presă au tăcut, așteptând alt stârv de sfâșiat… În definitiv, ceea ce se dorea semăna cu situația din Guatemala: „Guvernul voia să impoziteze compania United Fruit, aşa cum erau impozitaţi toţi agricultorii guatemalezi, pentru a putea construi în ţară școli, drumuri, poduri și a-i plăti mai bine pe profesori, ca să atragă funcţionari competenţi şi să aibă de unde finanța un demers național care să scoată comunităţile indigene, adică imensa majoritate a celor trei milioane de guatemalezi, din izolare şi sărăcie.”[10]

Geaba președintele Árbenz se întâlnea periodic cu ambasadorul SUA în  Guatemala[11] și încerca să-i explice care-i situația reală din țară:  „A repetat cu insistenţă că reformele întreprinse de guvernul  său, inclusiv cea agrară, nu aveau alt scop decât acela de  a transforma Guatemala într-o democraţie modernă și  capitalistă, aşa cum erau SUA şi celelalte ţări occidentale.  Se făcuseră cumva colhozuri în țară? Fusese cumva naționalizată vreo întreprindere privată? Pământurile nelucrate naţionalizate de guvern fuseseră împărțite ţăranilor săraci,  sub formă de parcele individuale, în încercarea de a dezvolta o agricultură privată şi capitalistă. «Da, auziţi bine, domnule ambasador, ca-pi-ta-lis-tă», silabisea președintele, iar interpretul îl imita, silabisind cuvântul la rândul său. (…)

Preşedintele Árbenz continua să insiste, chiar dacă își dăduse repede seama că ambasadorul Peurifoy era imun la raţiuni şi argumente. Nici nu le auzea. Se mulțumea să repete, ca un ventriloc, că în toată țara se făcea simțită prezenţa comunismului. (…)

– Dar nu există sindicate în Statele Unite? îi dădea replica Árbenz. Locul unde nu există sindicate libere și independente e tocmai Rusia.

Dar ambasadorul nu voia să înțeleagă și repeta, uneori  pe un ton senin, alteori amenințător, că Statele Unite nu vor permite o colonie sovietică între California şi Canalul  Panama. Așa că, «fără ca aceasta să fie o ameninţare»,   pușcașii marini fuseseră deja trimiși în Caraibe și Pacific,  ca să înconjoare Guatemala.

– Ştiţi câți cetăţeni ruși există în țara noastră la ora actuală? încerca Árbenz să aducă argumente. Niciunul, domnule ambasador. Îmi spuneți și mie cum poate Uniunea Sovietică să transforme Guatemala într-o colonie, dacă nu există nici măcar un cetățean sovietic în această ţară?

Protestele președintelui Árbenz împotriva campaniei jurnalistice, începute în Statele Unite și ajunsă apoi în toată lumea, erau la fel de inutile. Cum era posibil ca niște ziare atât de prestigioase precum The New York Times,  The Washington Post, Time Magazine, Newsweek, Chicago Tribune să fi inventat o asemenea fantasmagorie: comunism în Guatemala!? O minciună gogonată, care dădea o  imagine caricaturală unor reforme sociale prin care nu se  urmărea altceva decât combaterea sărăciei, nedreptăţii şi inegalităților sociale, tocmai pentru ca acestea să nu-i împingă pe guatemalezi spre comunism. Ambasadorul se mulțumea să-i spună că în SUA, țară democratică, presa era liberă și guvernul nu se băga peste ea. Árbenz îi demonstra, cu lux de amănunte, că la reforma agrară nu fusese naționalizat nici măcar un singur petic de pământ lucrat de cei de la United Fruit sau de latifundiarii guatemalezi. Erau naționalizate numai terenurile în surplus, cele care nu erau cultivate. Şi guvernul plătea fiecare teren naționalizat cu prețul stabilit de proprietar în declaraţia de impozite.

Preşedintele îl îndemna pe ambasador ca, în loc să se tot întâlnească cu ofițerii din armată, cărora le cerea să dea o lovitură de stat – diplomatul asculta absolut impasibil aceste detalii -, să străbată țara și să vadă cu ochii lui cum o jumătate de milion de băștinași primiseră în sfârșit  terenurile care aveau să-i transforme în proprietari – da,  domnule ambasador, pro-pri-e-tari – care vor prospera și vor face din Guatemala o societate fără foamete, fără exploatatori, fără săraci, pe modelul Statelor Unite. Ambasadorul Peurifoy, cu inima de piatră și obsedat de misiunea  lui, nu a ieșit niciodată din orașul Guatemala. Și în toate  întrevederile cu președintele s-a încăpățânat să-i pună aceeași întrebare:

– De ce guvernul dumneavoastră se tot ia de United Fruit, o companie nord-americană, domnule președinte?

– Vi se pare corect, domnule ambasador, că United Fruit, în toată istoria ei de mai mult de o jumătate de secol în Guatemala, nu a plătit niciun cent impozit? îi răspundea cu o întrebare Árbenz. Da, auziți bine: niciodată, de când există compania. E adevărat că i-a mituit  pe toți dictatorașii, gen Estrada Cabrera,  Ubico, cei care  semnau acele contracte prin care erau exoneraţi de plata  impozitelor. Dar acum, pentru că eu nu pot fi mituit, trebuie să plătească impozite, așa cum fac toate firmele în Statele Unite și în toate democraţiile occidentale. Oare la dumneavoastră în ţară companiile nu plătesc impozit? E adevărat că aici plătesc mai puţin de jumătate decât plătesc acolo.”[12]

Micul tratat de manipulare pus în pagină de prozatorul învins la prezidențialele din Perú, din anul 1990, de  necunoscutul Alberto Fujimori, se încheie aici, nu și istoria, aflată de o eră la discreția yankeilor. Acum e rândul nostru să le simțim pe piele samavolniciile și perversitățile, în numele democrației, bineînțeles. „Niciodată din nou !” spun chinezii. „Totdeauna din nou!” le răspundem noi, transformați  în Guatemala Europei…


[1] Mario Vargas Llosa, Vremuri grele

[2] Mario Vargas Llosa, Vremuri grele

[3] Mario Vargas Llosa, Vremuri grele

[4] Mario Vargas Llosa, Vremuri grele

[5] Mario Vargas Llosa, Vremuri grele

[6] Ulterior, nord-americanii au părăsit  scena. Misiune îndeplinită,  punct ochit, punct lovit ! Maurul și-a făcut datoria,  maurul poate să plece!…

[7] Mario Vargas Llosa, Vremuri grele

[8] Mario Vargas Llosa, Vremuri grele

[9] Mario Vargas Llosa, Vremuri grele

[10] Mario Vargas Llosa, Vremuri grele

[11] După ce și-a isprăvit misiunea,  John Emil Peurifoy a fost numit în aceeași calitate în Thailanda, ocazie să-și întrebe superiorii din Departamentul de Stat dacă „urmează și acolo o lovitură de stat”… Numai că la 12 august 1955, așa cum se întâmplă mereu în operațiunile de ștergere a urmelor, ambasadorul și unul dintre fiii săi au  murit, autoturismul lor ciocnindu-se violent  în Bangkok cu un camion care venea din direcție opusă. Accident rutier, s-a concluzionat  și dosarul a fost închis pe veci ! Ciudat, „Departamentul de Stat nu a făcut demersuri în vederea începerii unei investigaţii pentru a afla dacă tragicul accident fusese pus la cale de comuniști, pentru a se răzbuna pe cel care luptase cu atâta succes împotriva expansiunii Uniunii Sovietice. Guvernul Statelor Unite a preferat ca totul să fie dat uitării cât mai  repede, sâcâit de campania internațională dezlănțuită împotriva Washington-ului pentru implicarea în căderea  guvernului lui Ârbenz, cel pe care, încetul cu încetul, presa începea să-l reconsidere, recunoscând că nu fusese  comunist, ci un om naiv şi bine intenționat, care nu voise altceva decât să aducă progres, democraţie și dreptate socială pentru ţara sa, chiar dacă fusese prost sfătuit și aplicase metode greșite.

Văduva lui Peurifoy, Betty Jane, a publicat un jurnal care cuprindea multe episoade din demersurile diplomatice ale soţului ei, pe care-l prezenta drept un erou. Jurnalul nu a circulat prea mult și abia dacă a fost pomenit în presă. Guvernul Statelor Unite nu l-a luat deloc în seamă.”  În definitiv, cel mai sigur loc pentru păstrarea secretului este cavoul, nu ?

[12] Mario Vargas Llosa, Vremuri grele

Va puteți abona la articole prin e-mail:

Citeste si...

26 februarie, 2024

Edward L. Bernay și Sam Zemurray au fost doi evrei fugiți în „Lumea Nouă” pe la 1900, primul fiind nepotul

19 februarie, 2024

Edward L. Bernay și Sam Zemurray au fost doi evrei fugiți în „Lumea Nouă” pe la 1900, primul fiind nepotul

12 februarie, 2024

Edward L. Bernay și Sam Zemurray au fost doi evrei fugiți în „Lumea Nouă” pe la 1900, primul fiind nepotul

Articole similare

O zi ca oricare alta...
VIZUALIZARI
România, gazdă mare!
VIZUALIZARI
Trenul istoriei...
VIZUALIZARI
Spre legalizarea consumului de droguri
VIZUALIZARI
Să înceapă jocul!
VIZUALIZARI
Omul nou, o vită ?
VIZUALIZARI
Litrii de noroc ai unora...
VIZUALIZARI
Război și… ipocrizie
VIZUALIZARI
Cum să fim sănătoși!
VIZUALIZARI
„Ticăloșirea câinilor”...
VIZUALIZARI