Nu știu de ce, actualul context politic mă duce cu gândul la alegerile din 1946, desfășutate sub lozinca stalinistă: „Nu contează cine votează. Contează cine numără voturile”. De-a pururea, nu numai atunci, am trăit-o și noi pe pielea noastră de câteva ori, cu osebire de o juma de an încoace !
Ei bine, întâi și-ntâi, legiuitorul postbelic, influențat decisiv de sovietici, a interzis participarea la vot a persoanelor considerate… nedemne ! Adică a celor vinovate de dezastrul țării, a celor care au cerut să lupte împotriva Națiunilor Unite, precum și a celor care între 6 septembrie 1940 și 23 august 1944 au îndeplinit funcția de ministru, subsecretar de stat, secretar general de minister, prefect de județ, prefect de poliție, primar în municipii sau comune urbane reședință de județe etc., vreo 6 000 de persoane ! Între ele îi găsim, de pildă, pe Ion Mihalache, Gheorghe Brătianu și Ion Gigurtu[1].
După aceea, organizatorii s-au îngrijit să reglementeze în așa fel procedura, încât să obțină rezultatul dorit, și mă refer aici la întocmirea în cel mult două luni de la publicarea legii a registrelor electorale, motiv pentru care milioane de cetățeni nu s-au regăsit pe liste, iar unii au fost șterși pur și simplu de către comitetele comuniste.
Nu în ultimul rând, desemnarea delegaților și asistenților supraveghetori ai secțiilor de votare a avut în vedere exclusiv criteriile politice, sens în care, în perioada premergătoare, ministrul Justiției s-a îngrijit să promoveze și să numească peste 200 de judecători și procurori în țară !
Conștiente că se pregătește o fraudă masivă, „partidele din opoziţie au încercat să se organizeze. Organizaţia Naţional Țărănistă – Maniu din judeţul Timiş-Torontal a trimis şefilor de organizaţii, sectoare şi plăși, precum şi membrilor de încredere din acest judeţ Circulara cu nr. 5, care cuprinde mai multe puncte interesante: «Pentru a avea siguranţa că veţi putea ajunge în dimineaţa zilei de votare la secţia de vot, vă rugăm să vă îngrijiţi ca în nopţile premergătoare zilei de 19 noiembrie să dormiţi la loc sigur şi secret, cu toate acestea cât mai aproape de localul secţiei de votare, la care trebuie să ajungeţi marţi, 19 noiembrie, la orele 6 dimineaţa.
Veţi lua hrană rece pentru cel puţin o zi, deoarece nu trebuie să părăsiţi sala de vot decât pentru nevoi fizice inexorabile.
De asemenea, veţi lua cu dvs. lămpi sau lumânări cu chibrituri pentru ca în cazul când anumiţi agenţi ar stinge lămpile să puteţi face imediat lumină, ca nu cumva pe întuneric să se schimbe urna sau să se introducă în ea buletine înainte pregătite.
Recomandăm, mai ales seara, până nu s-a încheiat procesul-verbal şi nu aţi luat dovada despre rezultate, să nu părăsiţi sala de vot.
În orice împrejurare trebuie să vegheaţi ca în sală să fie în permanenţă cel puţin doi bărbaţi de încredere de la noi şi nu se va părăsi sala de vot până nu vor fi anunţaţi ceilalţi bărbaţi de încredere ai partidului, iar aceştia, dacă vor constata că cel plecat nu s-a întors după timpul convenit, vor sesiza imediat pe preşedintele secţiei de vot pentru a dispune prin comandantul gărzii militare imediata căutare a celui lipsă». (ACNSAS, Fond Documentar, dosar nr. 3 939, f. 171)”[2].
Degeaba însă, Blocul Popular Democrat a câștigat cu un procent neverosimil de 80 %, motiv ca ziarul Dreptatea să acuze îndepărtarea magistraților disponibili „de la prezidarea secțiunilor de votare”, cu excepția celor înscriși în Partidul Comunist, și înlocuirea lor cu „funcționari inferiori, grefieri, învățători, cizmari sau membri ai comitetelor locale ale Partidului Comunist”[3].
De asemenea, „pe lângă mijloacele de constrângere, cei numiţi în funcţii de conducere ale birourilor electorale şi preşedinţii secţiilor de votare au fost şi mituiţi corespunzător cu sume mari, între 2 000 000 şi 3 000 000 de lei, aceste sume reprezentând salariul pe un an al unui magistrat. Sumele au fost înmânate în plic, fără chitanţe.
Pe lângă promovări şi acordare de bani, un alt «mijloc de convingere» al magistraţilor a fost ameninţarea. Convocaţi în 23 august 1946 la Ministerul Justiţiei, prim-preşedinţii şi procurorii generali ai celor 13 Curți de Apel au fost prelucraţi de Primul ministru şi de Teohari Georgescu, ministru de Interne şi ministru ad-interim al Justiţiei în absenţa lui Pătrășcanu, primind sarcina «să se comporte după spiritul actual». Petru Groza a subliniat că magistratul care are pretenţia că respectă doar legea şi nu face politică «este un porc de câine», rolul magistratului fiind «să dea tot concursul guvernului», căci «trebuie necondiționat să se câştige alegerile, altfel va fi prăpăd». Magistraţii prezenţi au primit sarcina să îi instruiască în acelaşi sens pe magistraţii sublterni. Petru Groza a folosit ocazia pentru a-l critica pe Lucrețiu Pătrășcanu, intrat deja în dizgrație, pentru slăbiciunea arătată în raport cu magistraţii.
Conform procedurii, preşedinţii secţiilor de votare trebuiau să se prezinte la sediul prefecturii cu rezultatele alegerilor. Acolo s-a produs frauda cea mai mare, căci li s-au pus în față alte rezultate, cei mai mulţi dintre ei semnând un alt proces-verbal. Alţii semnaseră deja în alb pe procese-verbale de predare a rezultatului în momentul când fuseseră chemaţi la instructajele de dinaintea alegerilor, moment în care au primit şi banii. Această practică a fost facilitată de o altă noutate: potrivit legii electorale, asistenții de la secţiile de votare nu trebuiau să semneze procesele-verbale, singura semnătură era cea a preşedintelui secţiei de votare. Dintre preşedinţii care nu au semnat în alb, puţini au comunicat, cel puţin în primă fază, rezultatele reale care îi dădeau drept câştigători pe ţărănişti. Un exemplu, în acest sens, a fost judecătorul Iancu N. Georgescu, din august 1946, judecător la Judecătoria rurală Măciuca din Judeţul Vâlcea, care fusese numit preşedinte al secţiei de votare Dejoi.
În final, la capătul traseului proceselor-verbale care ar fi trebuit să reflecte voinţa alegătorilor se afla o ultimă pârghie, Ministerul Justiţiei, care, potrivit legii, avea atribuţia de a centraliza datele finale”[4].
La scurt timp, la „13 decembrie 1946, oficiosul PNȚ – Dreptatea – a făcut o analiză amănunţită a mijloacelor întrebuințate de guvern pentru câştigarea alegerilor. Concluzia era că falsificarea s-a produs pe următoarele căi: împiedicarea propagandei electorale pentru partidele din afara BPD, nerespectarea legii electorale, mai ales prin nepedepsirea infracţiunilor prevăzute de lege şi care fuseseră «săvârşite din abundență», întocmirea listelor electorale, eliberarea cărţilor de alegători, imprimarea buletinelor de vot, alcătuirea Birourilor Electorale Judeţene şi a birourilor secţiunilor de votare, măsluirea urnei înainte de votare, alegători opriţi de la vot, abuzuri împotriva delegaților şi asistenţilor opoziţiei, violenţe şi asasinate în campania electorală şi în ziua de alegeri, arestări în masă după alegeri, atribuirea frauduloasă de mandate. Au fost folosite, deci, cu asupra de măsură, toate procedeele cunoscute de fraudare a alegerilor, fapt imposibil în prezenţa unei puteri judecătoreşti care să îşi exercite atribuţiile de control în privința respectării legii.
În zilele care au urmat alegerilor, candidaţii şi reprezentanţii partidelor de opoziţie au înaintat petiţii şi au depus sute de contestaţii în care reclamau falsificarea alegerilor. Preşedinţii Birourilor Electorale Judeţene au refuzat să primească mare parte dintre contestaţiile făcute de candidaţii listelor din opoziţie. Cele admise au fost judecate de Comisiunea Electorală Centrală de pe lângă Ministerul Justiţiei, care a respins la rândul ei majoritatea constestaţiilor primite, restul fiind soluționate în defavoarea contestatarilor. Conform legii, destinatarul acestora era Preşedintele Comisiei Electorale Centrale, Oconel Cireş, care a avut un rol major în respingerea contestaţiilor. (…)
La câteva zile după alegeri, la 26 noiembrie 1946, Lucrețiu Pătrășcanu a semnat o Circulară către procurorii parchetelor şi tribunalelor prin care se ordona luarea de măsuri ca în delictele electorale grave vinovaţii să fie înaintați imediat sub stare de arest organelor de judecată. Ținând cont de atitudinea ministrului Justiţiei de până atunci şi de gradul de aservire la care ajunsese corpul procurorilor, era, probabil, o măsură de intimidare care viza doar acele «delicte» înfăptuite de partidele de opoziţie. De altfel, procurorii fuseseră implicaţi pe tot parcursul procesului de votare şi de «despoiere a scrutinului» şi raportau situaţia prin telegrame direct ministrului Justiţiei.
În concluzie, putem afirma că Ministerul Justiţiei a jucat un rol decisiv în falsificarea alegerilor din 1946, atât prin elaborarea şi implementarea legislaţiei electorale, cât şi prin implicarea directă în falsificarea proceselor-verbale cu rezultatele electorale.
Protestele ulterioare vehemente ale PNȚ şi PNL în interiorul guvernului – prin reprezentanţii săi, şi în presă, precum și încercarea de a dovedi în justiţie infracțiunile comise cu prilejul alegerilor – nu puteau avea câştig de cauză. Ultimul gen de reacţii s-a lovit de măsurile luate de acelaşi Lucrețiu Pătrăşcanu, care, cu aceeaşi abilitate, a blocat orice fel de acţiuni în instanţă în legătură cu alegerile. În acest sens, relevantă este explicaţia dată de Pătrăşcanu într-o şedinţă a Consiliului de Miniştri din 12 iunie 1947: «Domnilor, noi am venit cu o lege de amnistie referitoare, la o serie de infracţiuni comise în timpul campaniei electorale, pentru a lua orişice posibilitate de dare în judecată a celor care au prezidat secţiile de votare. Adversarii noştri au căutat atunci să utilizeze altă cale: au făcut acţiune în justiţie, cerând despăgubiri civile. Calea aceasta le era deschisă, pentru că amnistia nu influenţează posibilitatea deschiderii unei acţiuni prin care să se reclame despăgubiri civile. Am adus acum un proiect de lege, similar celui referitor la delictele silvice, prin care răpim adversarilor noştri şi această posibilitate de a intenta acţiuni în justiţie, pentru a cere despăgubiri civile, ca o consecinţă a infracţiunilor comise în timpul campaniei electorale, supuse amnistiei»”[5].
Nimic nou sub soarele mioritic, așadar, doar numele victimelor și ale călăilor diferă, atât ! Samavolnicirea democrației ne este în fire, vasăzică, anularea scrutinului prezidențial din noiembrie 2024 și împiedicarea indezirabilului Călin Georgescu de a candida sunt ultimele năzbâtii ale României exasperant de originală ! Ah, și acei „porci de câini” sub semnătura cărora s-a comis asasinarea statului de drept…
*
Dintr-o altă perspectivă, nu cumva să uităm vreodată că, la noi, democrația n-a fost și nu e decât „un fel de obor, unde reprezentanții poporului, foarte iscusiți geambași, au realizat cele mai veroase afaceri, aliindu-se cu străinii ca să-și prade propria țară. Și, pe deasupra, a fost mai ales un obor fără nicio răspundere și control”[6]. Așa scria preotul legionar Ștefan Palaghiță în 1951, dar nici azi nu-i altcumva! Cât despre popor, acesta înseamnă „o masă flotantă care nu se conduce singură, ci e condusă. În realitate, ceea ce se înțelege prin democrație în limbaj curent, este dezvoltarea fatală, profitoare și incoerentă a minorităților ce guvernează”[7]…
Vasăzică, suntem condamnați pe veci la oprimarea democratică de către o gașcă de geambași veroși, în profitul lor și-n paguba țării, transformată într-un obor în care totul se vinde și se cumpără !
Amin!
[1] Iuliu Crăcană, Dreptul în slujba țării. Justiția în regimul comunist din România, 1944-1958
[2] Iuliu Crăcană, Dreptul în slujba țării. Justiția în regimul comunist din România, 1944-1958
[3] Iuliu Crăcană, Dreptul în slujba țării. Justiția în regimul comunist din România, 1944-1958
[4] Iuliu Crăcană, Dreptul în slujba țării. Justiția în regimul comunist din România, 1944-1958
[5] Iuliu Crăcană, Dreptul în slujba țării. Justiția în regimul comunist din România, 1944-1958
[6] Ștefan Palaghiță, Garda de Fier, spre reînvierea României
[7] Georges Clemenceau, Le Grand Pain, citat de Ștefan Palaghiță în cartea sa Garda de Fier, spre reînvierea României