Avatarurile profesiei mă țin departe de „ochii vulpii”… Sunt un „cazanier”, ca să-l citez pe Petre Pandrea, despre care spuneați, cu harul neîntrecut, că vorbea atât de frumos încât „stingea lampa”. Chiar că semănați cu celălalt mandarin oltean, îmi stau mărturie lămpile stinse de dumneavoastră de-a lungul timpului ! Și ca orice „cazanier”, nu pot să-mi abandonez „pacientul” tocmai când felcerii i-au spintecat burta pentru a-i trata beteșugurile penale. Așa că mă va substitui bunul nostru prieten, Ștefan Mitroi, fugit la timp din leprozeria judiciară… O exista oare și o leprozerie literară ?
Ura din ochii vulpii1… Romanul acesta are un sfârșit cu miresme sud-americane… am încă în nări mirosul reavăn al brazdei amestecată cu sânge… al morții proaspete, mușcând lacom din sculptor, bărbatul acela frumos ca un înger păgân… Paginile de pe urmă intră în marea literatură, de aici și de aiurea, să nu ne sfiim de laude ! Mângâi coperțile cărții, ilustrată de un alt meșteșugar de frumos2, și mă întreb cine e, de fapt, vulpea: vedeta sau viața ? Ori aia cu coasa ? Dar să nu mai vorbim despre moarte, să nu-i dăm idei divinității, cum zicea nu știu cine. Rămân în tulburarea fără răspuns și-mi închipui, deloc întâmplător, că îmi sunteți cel de-al doilea bunic, căci niciun om nu șade numai într-un picior ! Când, în iarna aceea neîncepută, m-ați petrecut până la poartă – astfel grăiesc țăranii din sud, de la mine, petrec, nu conduc ori însoțesc, ci petrec ! -, după ce v-am vizitat acasă, mi-ați părut chiar bunicul matern. Nimeni altcineva nu m-a făcut să simt asta… Pășeați boierește, sprijinit în bastonul aristocratic, cu măciulie argintată, și m-am trezit descrescând deodată. Eu vă țineam de mână și colindam amândoi, de la Islaz înspre Slătioara, cutreieram, de jos în sus, întreaga Oltenie, mitica și eterna Oltenie. Îmi povesteați întâmplări de demult și de azi, iar eu vă ascultam vrăjit și mă rugam la Dumnezeu să reverse și asupra mea o fărâmă din darul dumneavoastră de a recrea lumea. Și mă purtați în zarea largă, dus și sedus de povestea neamului Săraru, ai cărui bărbați, dar toți !, poartă numele Constandin… Ce fericit și mândru eram să vă am alături, să-mi fiți bunic, ce norocos ! Ne opream în răscrucile satelor și auzeam cum umblă vorba de colo-colo, melodioasă, aspră, misterioasă, răsucită, dulce ca mierea, amară ca pelinul, îngenuncheam în fața bisericilor din răzoare și ne închinam Lui să ne păstreze patria neciumpăvită… Scoteam ciutura cu apă rece din fântânile melancolice, alea cu cumpănă bolnavă de clătinătură, și ne potoleam setea de românism trunchios… Din când în când ne prindeam în horele nuntașilor îmbrăcați în straiele strămoșești și chiuiam de se cutremura bicisnicul globalism mondial… Uneori, mă duceați în Sărindar, să-i văd pe artiștii cărora le-ați oferit atâta dragoste (întoarsă vreodată ?)… Mă asurzeau aplauzele spectatorilor, nu se mai terminau, răzbăteau dincolo de Chitila… Vă iubeam în toată semeția dumneavoastră colțuroasă, ca pe cel de-al doilea bunic, mereu absent…
La capătul drumului, mi-ați strecurat în buzunar briceagul acela cu plăsele metalice, primit în copilărie de la alt Constandin Săraru, mort în războiul României Mari. L-am pipăit cu emoție și v-am sărit în brațe, doar vă eram nepotul atât de drag…
Cineva țipă în câmpia înnămolită… o vulpe ne cercetează viclean, amenințător… Câtă ură are în priviri perversa sălbăticiune ! Cine o fi vulpea ?, mă iscodesc întruna.
Ura din ochii vulpii… „Romanul unei mari dezamăgiri”… și ne-ați atenționat din pragul lecturii… dar ce e viața, nu romanul unei mari dezamăgiri ? Nu din dezamăgiri s-au născut toate operele esențiale ale omenirii ? Turbarea vulpii… turbarea vieții… turbarea lumii… Le trăim de-a valma pe toate, sub reflectoarele tractorului orbecăind prin noapte să caute rostul unei morți accidentale, ce imagine memorabilă !
Contestat sau nu, controversat ori ba, Dinu Săraru este un scriitor de referință al literaturii neaoșe și de aceea rostirea mea elogioasă. Cale cât mai lungă și rodnică Urii din ochii vulpii, Maestre !
––––––––––––
1Editura RAO, 2017
2Mircia Dumitrescu