… Cum nici pe Estadio Azteca n-am fost, în ziua de 21 iunie 1970. Am rămas lângă Beckenbauer, după semifinala de basm cu Italia. Așa că stau să-i schimb fașa și să i-o strâng în jurul brațului luxat. Franz este un tip zâmbitor și elegant, frumos ca un conte. Își ascunde durerea cu o demnitate pe care n-am văzut-o nicăieri, deși am trăit destule la viața mea. „Herr Shön făcuse ambele înlocuiri când un italian m-a îmbrâncit și am căzut. O cataractă groasă și ghimpoasă mi s-a întins pe ochi și mii de ace mi s-au înfipt de la umăr în jos, spre degete. Nu puteam să-mi părăsesc coechipierii, un neamț nu cedează niciodată!” L-am ascultat cu atenție și ultima remarcă n-am uitat-o de-a pururi. Of, de-ar fi și românii ca ei! Astăzi, bavarezul n-are chef de joacă și facem amândoi „un-doi”-uri cu un balon Adidas, nimeni nu mai e ca mine! Sunt colegul de pase al Kaiser-ului, câți mă invidiază, ce n-ar da alții să fie în locul meu! La capătul zbenguielii noastre, neamțul îmi oferă tricoul lui și un pachet cu gumă de mestecat. Chiar că sunt cel mai iubit dintre prichindei…