… Cât un ciclu de turneu final. Parcă am mai stat în tribuna aztecă, alături de bărbații ăștia neguroși, mustăcioși și ascunși sub sombrero-urile uriașe. Gălăgioși și pasionali. Sunt iarăși la Ciudad de Mexico, pe 29 iunie 1986. Maradona se plimbă țanțoș pe gazon și oriunde calcă iarba arde, flăcări roșietice se înalță și tremură în aerul încins. „Hei, chico, i-am pus cu botul pe labe pe englezi, nesuferiți și indigești ca un mic dejun insular ! Așa le trebuie, cine i-a trimis peste noi, în Malvine? Fotbalul nu-i doar un joc, e mai mult decât atât! Uneori, bătăliile se mută pe dreptunghiul verde și Campionatul Mondial devine… Războiul Mondial! Și băgați bine la tărtăcuță, nimeni să nu mai îndrăznească să ne privească de sus pe noi, argentinienii! Vamos Argentina!” Un fel de fachir mi se pare Dieguito, un amestec de zeu și demon, o făptură cum doar în basme mai întâlnisem. Dar el nu-i o plăsmuire, dimpotrivă, și așa simt toți cei prezenți aici, pe Azteca 2000. Așa că, seduși de geniul „Butoiașului atomic”, ne ridicăm în valuri și tălăzuim de parcă ne-ar legăna o uriașă tiribombă invizibilă. Ca la bâlciul de la Turnu Măgurele, de demult…