… S-au scurs patru ani, însă eu n-am crescut neam. Cutreier prin aceeași vârstă, dar de data aceasta am poposit la Roma. Mă opresc mai întâi la Columna lui Traian să-mi potolesc setea de sacralitate națională și apoi o zbughesc către Stadio Nazionale PNF, fiindcă azi, 10 iunie 1934, Italia întâlnește Cehoslovacia, în cea de-a doua finală a Copei del Mondo. Ajung repejor și în loja oficială îl zăresc pe Benito Amilcare Andrea Mussolini, el este personajul principal al piesei cu o singură reprezentare. Stă tolănit pe un fotoliu și vorbește apăsat, de parcă „ar bate monede”, înconjurat de liota argaților în uniforme negre. Ducele are niște dinți de-un alb strălucitor, orbitor, și un rânjet care mă îngheață. Se agită întruna și dă ordine necontenit, toți îl ascultă în transă, nimeni nu cârtește. Lumea îl aclamă, îl venerează, îi soarbe cuvintele de pe buze, îl divinizează, iar la sfârșit îi înmânează cupa de aur. Benito își scoate vioara și cântă o serenadă pentru italienii lui, el este campionul mondial al zilei. Uitătura sa piezișă și prefăcută, rece ca un șiș, mă sperie de moarte. Îmi pun mâinile la ochi și mă rog îngerilor să mă scape de diavol…