…Culmea, deși toți s-au mărit, eu sunt tot prichindel ! Mă zgâiesc nedumerit la calendar: 17 iunie 1962. Chile, Santiago, Estadio Nacional. La poalele Cordilierilor, „soarele se înălțase, împâclit de un nor subțire.”[1] Pelé nu poate juca, e accidentat, orice ți se iartă în viață, cu o excepție însă – geniul ! D-aia l-au și căsăpit cehoslovacii… În atacul Seleçao zburdă o extremă cu părul creț și cu un picior mai scurt. Șchiopul auriverdi sprintează ucigător, frânează diabolic, schimbă direcția ca un scamator, îl privesc înmărmurit. O dată și încă o dată, iarăși de la capăt, nu poate fi adevărat ! Își saltă privirea și clipește ștrengărește cu ochiul. „Îți place, niño ? mă întreabă prietenos. Dumnezeu m-a învățat toate fentele pe care le vezi, nu vreun antrenor. La început eram bătaia de joc a tuturor copiilor, cine să mă ia în serios. Șchiopul ! Șchiopul ! strigau după mine și eu plângeam pe înfundate. Din anii aceia umilitori s-a născut fotbalistul care sunt acum. Iar porecla îmi place, m-am îndrăgostit de ea. Sărăcia m-a scos la liman, foamea îndurată în favelă, e cumplit să rabzi de foame și să nu ți se ofere nicio șansă !” Mă ridic și o rup la fugă, pătrund pe gazon și îi fur mingea simpaticului vrăjitor. Cu ea vârâtă sub tricou mă ascund în spatele unui om de ordine impozant ca un panou publicitar și tremur de frică să nu mă înhațe polițiștii…
–––––––––––––––
[1] Alexei Nikolaevici Tolstoi, Petru I