… Numai că nimeni nu mă caută și mă pomenesc la Londra, într-o zi de 30 iulie 1966. Peste tot n-aud decât letting go, letting go[1]. Habar n-am ce-o însemna, dar îmi place cum sună. Urbea de pe Tamisa e un furnicar pestriț și gălăgios, fanii cântă și golesc halbele de bere cu o viteză inhibantă. Aș găta și eu una, dar n-am voie, minorii n-au acces la bucuriile adulților. Înghit în sec. Fie ce-o fi, mă furișez în spatele unei tejghele și șterpelesc un pahar cu lichidul cel galben și aromat, cu guler larg de spumă. Îl sorb pe nerăsuflate și o senzație de căldură mă moleșește dintr-odată. Adorm pe o bancă, în Hyde Park. Visez. Un câine mă linge pe mâini, are o limbă umedă și lunecoasă, o simt ca pe o râmă uriașă. Deschid ochii și blândul patruped tresare înțelegător. Wow! Este chiar Pickles, cel mai mediatizat dulău din lume, fără de care World Cup ar fi fost compromisă. „Eu am găsit zeița, într-un tufiș, mi-a mărturisit ușor conspirativ celebrul dobitoc. Să-ți spun însă un secret, cred că înadins stăpânul meu m-a dus acolo, cupa trebuia să fie găsită de cineva ! Dar asta e doar părerea mea, a unui câine. Și cine-i mai loial decât «prietenul omului» ? Rămâne între noi, boy !” M-am trezit, degeaba, finala se isprăvise. Pe obraji aveam încă urmele lăsate de limba umedă a lui Pickles… Oricum, și dacă ajungeam pe Wembley Empire Stadium, tot nu puteam să observ dacă mingea șutată de Hurst a depășit sau nu linia porții…
––––––––
[1] Fie ce-o fi !