… Nici gând, fericirea ține o clipită, nu o veșnicie! Asta a aflat-o și Ronaldo, azi, 12 iulie 1998, la Paris, pe Stade de France. Are o paloare ciudată, aleargă cu încetinitorul, mereu în contratimp cu francezii, iar privirea lui este goală. Ne uităm unii la alții în tribune și nu știm ce să credem. Ne dăm coate, ne facem fel de fel de semne, dar degeaba, Il Fenomeno pare o fantomă a brazilianului cu aceeași poreclă, care uluise o planetă întreagă. „Iertați-mă, oameni buni ! ne imploră Castorul. Abia stau în picioare. Ieri am înghițit o altfel de pastilă, alta decât cele luate de obicei. Nici nu mi-a trecut prin minte să cer lămuriri medicului, ne știm de atâta timp încât am încredere în el. Mi-am pierdut conștiența și m-am dus la spital, am trăit un coșmar. Cu câteva ore înainte de începerea finalei i-am asigurat pe antrenori și pe coechipieri, îndeosebi pe sponsori, că sunt în regulă. I-am mințit, dar cine n-ar fi procedat ca mine? Minciuna te ajută uneori să-ți îndeplinești dorințele. Nu sinceritatea, ci minciuna te scoate cel mai adesea la liman!” Mă sperie vorbele sale, mama și bunicii mei de la Islaz m-au povățuit de mic să spun adevărul și numai adevărul… Sunt derutat, ca și Seleçao, o ruină… Cocoșii zburdă, au adulmecat slăbiciunea ronaldică și aleargă ca niște apucați. Turnul Eiffel luminează feeric în noaptea pariziană, una a triumfului, însă lumea se întreabă ce s-a petrecut cu perla auriverde și nu cum de Zidane a înscris, din corner, o dublă cu capul…