Pădurea de mălini foșnește răcoroasă sub un cer mai curat decât apa Ozanei cea lin curgătoare. Pensiunea „La Filuță” este o oază de bun-gust și curățenie, un loc care te cucerește la prima ocheadă. Aici, pe amurgite, aveam să-i cunosc pe câțiva soliști de operă din noul val de talente neaoșe.

În primul rând ar fi Teodor IIincăi – fiu al locului -, a cărui voce caldă și amplă mă va copleși pe nesimțite, un om pe măsura harului său divin. Licărul scânteietor din ochii aceia azurii te sfredelește, semn al unui foc interior ce se vrea domolit. Al treisprezecelea și ultimul copil al unei familii de țărani simpli, dar credincioși și aplecați spre frumosul artistic, a furat arta de ici, de colo, ca și frații săi, posedați de un talent muzical rar întâlnit. Chitara și cavalul (între alte șase instrumente, pare-mi-se) i se supun fermecate și din simbioza asta rarisimă se naște o grație muzicală imposibil de povestit. Soția sa, soprana Paula (fostă Iancic), îl întregește nu doar muzical, iar dinspre ei se revasă o adiere de duioșie proaspătă, de gingașă dragoste, fie-le iubirea nesfârșită !

Liviu Indricău este tenor, mereu agitat și plin de humor, cu scurte pauze de alean, cu un glas seducător, consacrat deja. Un suflet generos, poate prea generos, pe care mă rog Celui de Sus să nu și-l risipească în van. Duetul său ad-hoc cu Teodor a fost un moment de încântare audibilă nepământeană și irepetabilă.

Marius Boloș, ca orice bas de anvergură și ardelean, pe deasupra, are o lentoare a mișcării și a vorbei de care nu s-a lepădat odată cu strămutarea la București. Aria Calomniei din Bărbierul din Sevilia a oprit timpul în loc în sublima seară bucovineană și nici acum nu știu dacă sărmanul Cronos și-a recăpătat libertatea ori ba. Bărbatul despre care scriu a renunțat, întru bucuria melomanilor, la o carieră teologică pentru alta muzicală și poate de aici zbuciumul lăuntric care, adesea, iese fără voia sa la suprafață.

Și de parcă nu era îndeajuns, pe la miezul nopții, ca-n orice basm cu Feți-Frumoși și cu Ilene Cosânzene, s-a ivit și Aurelian Temișan, cazat împreună cu actrița Monica Davidescu și cu fiica lor în aceeași locație. Nu ne mai văzuserăm de aproape trei decenii, de atunci când am stat de vorbă pe îndelete despre Ioan Luchian Mihalea, înainte de a-i descoperi pe cei doi asasini. Întâlnirea mă îmbrâncește brusc într-un trecut care mă urmărește continuu, așa că ne îmbrățișăm ca doi vechi camarazi și păstrăm tăcere în jurul abominabilei crime. De aceea, My way, interpretat de cântăreț și de Teodor Ilincăi, a sunat confesiv și melancolic, ca o mărturisire la ceasul rodnic al sorții binevoitoare.

Scena operei s-a mutat pentru câteva ore la Poiana Mărului, un sat nu numai al lui Nicolae Labiș, ci și al celor de azi, exemplari prin hărnicie și ospitalitate. Și, zău, am impresia c-am trăit un vis acolo, cu prinți și prințese, cu licurici în văzduh și pe pământ… Cu prieteni de neuitat, darul cel mai prețios pe care ursitoarele sunt în stare să ni-l facă. Iar de nu mă credeți pe mine, convingeți-vă singuri citindu-l pe Sorin Poclitaru, tumultuosul poet din Gura Humorului !

„Aşază-te, copile, în fața mea şi-ascultă,
Avem cuvânt de taină, aşa ca-ntre bărbați,
Se-apropie plecarea spre liniştea cea multă,
La care fiecare suntem pre-condamnați.

Învață despre lume şi nu uita, băiete,
Prietenii de suflet cu greu o să-i găseşti,
N-ai timp destul în viață de scuze şi regrete,
Tu ține-ți-i aproape şi-nvață să-i iubeşti.

Să nu uiți că averea cea mare e în tine,
Nu aurul te face, nici banul, mai bogat,
Nu te-mbăta de glorii, averea-i acel bine
Pe care-l faci din suflet, uitându-l imediat.

Să prețuieşti pe-acela ce-ți poate spune-n față
Ce crede despre tine, dar nu-i iubi pe răi,
Că nimeni nu trăieşte în locul tău în viață
Şi nimeni n-o să ştie cum e-n papucii tăi.

Fii drept, asta să-nsemne că nu te pleacă vântul,
Rămâi întotdeauna şi-n toate vertical
Şi nu-ți călca vreodată onoarea şi cuvântul,
Sunt marea ta avere şi crezul tău moral.

Să nu minți, că minciuna te-ajunge-ntotdeauna,
Lovindu-te cu pietre când nici nu te aştepți,
Iubeşte adevărul, fiindcă iubind minciuna
Tu n-ai să poți vreodată să stai între cei drepți.

Să nu plângi, ci-nțelege această veche lege
A trecerii, de care noi toți ne-am molipsit
Şi nu uita copile: doar cel ce nu-nțelege
Aceasta, niciodată, nu va fi fericit.” (1)

––––––––

(1) Fiului meu