Îmi iau nepoțelul și plecăm  la Constanța, la spectacolul din Delfinariu. Am redevenit iarăși puștanul  de demult care încremenea în fața micului ecran ca să-l vadă pe Flipper, eroul principal al filmului imposibil de uitat. Doamne, cum îl mai așteptam și cum mă mai emoționam la isprăvile blândului mamifer marin. Mă descotorosesc deloc ușor  de  amintirile niciodată amorțite  și privesc  în jur. Zeci de copii exuberanți, nerăbdători  să trăiască din plin aventurile  unor histrioni  de apă. În piscină, vreo șase porci-de-mare prietenoși și neastâmpărați din cale-afară ne salută și râd de parcă ne-ar  cunoaște dintotdeauna. Ies și antrenorii, cărând  găletușele   cu bucățile – recompensă de carne  și povestea se pornește ca în cele 1001 de nopți. Aici este lumină, dar pe cine interesează ciclul cardanic? Delfinii dansează singuri ori îmbrățișați doi câte doi, sau în șir, precum fetele de la Căpâlna, sar și se răsucesc în  aer asemenea eleganților gimnaști, ne fac bezele cu aripile înotătoare, își poartă în spate dresorii  și îi așază pe marginea bazinului, iar eu mă frec la ochi  și mă entuziasmez  ca un țânc.  Inocenții mei colegi de extaz  aplaudă întruna și țipă, vraja s-a cuibărit în sala circulară de la Pontul Euxin. Din boxe curge continuu o muzică ritmată și pogorâtoare de frenezie, timpul  nu mai există, suntem  numai delfini și copilandri, înrămați într-o eternitate de carnaval.

 Dintr-odată mă cuprinde tristețea, în definitiv, artiștii  sunt prizonierii  noștri… Păi, după fiecare acrobație își primesc porția de pește, ca-n orice dresură… Nada, momeala! La ei, peștele, la noi, bipezii,  zăhărelul, scopul este însă același – răspunsul dorit la o poruncă anume! Înfrângerea rezistenței, a instinctelor naturale, adică. Om și animal. Deodată, mă simt aidoma lor, o vietate supusă dresurii de vreo șase decenii. Oare la fel or simți și frații mei necuvântători acest experiment? De aceea, prea inteligent ca să nu-și priceapă propria dramă, Flipper (de fapt o  femelă, Kathy) s-a hotărât brusc să-și  pună capăt zilelor. Îl copleșise depresia, la sfârșitul unei vieți trăite în captivitate…  „Pentru delfini, orice încercare de a respira reprezintă un adevărat efort. Pot să-și ia viața în orice moment. Flipper m-a privit drept în ochi, și-a ținut respirația, iar apoi s-a scufundat în rezervor și nu s-a mai întors. Mi-am dat seama că nu mai suporta să fie închisă într-un bazin”,  a mărturisit Richard O’Barry  (regizorul celebrului serial). Și delfinii se sinucid, nu-i așa?

Ce s-o alege de ființele din fața noastră  care tocmai și-au lipit acum boturile alungite și se țin strâns, ca îndrăgostiții, plutind într-un tangou nemaiîntâlnit altundeva? Nada[1], deși moartea nu-i chiar nimic ! Îmi sărut  pe creștet  nepoțelul  și părăsesc Delfinariul. Din ochi îmi picură o lacrimă. Mi-o șterg cu grijă, nu cumva să mă observe puii de oameni… Dar și actorii de-o seară și astfel să le amplific starea depresivă. Vasăzică, nici condiția animală nu-i mai acătării decât cea umană…


[1] Nimic, în limba spaniolă