În noiembrie 1944, douăsprezece personalități ale vieții publice din Franța au fost invitate să viziteze SUA. Între acestea și Jean-Paul Sartre, mai entuziasmat ca niciodată de perspectiva deplasării în Lumea Nouă, așa cum va nota Simone de Beauvoir în memoriile sale: „America înseamnă atâtea lucruri ! Mai întâi, tot ce era inaccesibil: jazzul, cinematograful și literatura ei ne hrăniseră tinerețea, dar în același timp fuseseră pentru noi și un mare mit. (…) America mai era și țara care ne trimisese salvarea; era viitorul în marș; era abundența, orizonturile infinite; era un caleidoscop nebunesc, plin de imagini legendare; simplul gând că le-ai fi putut vedea cu propriii ochi făcea să se învârtă pământul cu tine. M-am bucurat nu doar pentru Sartre, ci și pentru mine, fiindcă știam că într-o bună zi aveam să-l urmez, fără îndoială, pe drumul acesta nou”.
La fel am simțit și eu în 1993, la plecarea în America, într-un nevisat schimb de experiență, chiar am simțit că se învârtea pământul cu mine ! Nădăjduiam cu naivitate înduioșătoare că acesta este drumul nou, făgăduitor de bunăstare și fericire. Aidoma filozofului, m-am întors puțin derutat de tot ce văzusem, un amestec de încântare și dezamăgire. Și mie îmi plăcuseră oamenii, afabili, politicoși în superficialitatea lor nedisimulată. Îmi plăcuseră, de asemenea, rigoarea și precizia cu care funcționau instituțiile statului, părelnica transparență a acestora și controlul lor, aparent, desigur, de către simplul cetățean. Dar, „în afară de sistemul economic, segregare și rasism, l-au șocat multe aspecte ale civilizației din emisfera vestică, printre care și conformismul americanilor, sistemul lor de valori, miturile, optimismul și felul cu care evită tot ce e tragic”, remarca romanciera, referindu-se la impresiile soțului său, la capătul acelui periplu inițiatic. Sigur, segregarea și rasismul dispăruseră în vremea din urmă, însă celelalte rămăseseră pe mai departe, săreau în ochii străinului. Legenda excepționalismului american se fisura chiar la ea acasă.
După război, în 1954, Sartre va fi și musafirul sovietelor, care propovăduiau un drum altcumva, cu și pentru popor, un fel de Ierusalim politic. Oficialii pravoslavnici l-au plimbat pe un traseu ales cu grijă, cam același despre care pomenea și marchizul de Custine, prin 1839, astfel încât, la înapoierea în Paris, autorul romanului Greața își va mărturisi încântarea, deplina adeziune la construcția comunistă din Est. Starea asta de beție ideologică l-a ținut până în 1956, când invazia armată a muscalilor în Ungaria l-a dezmeticit din idealizarea unei societăți ce se depărta de închipuirile sale exaltate. O crimă a guvernului de la Moscova! a scris francezul în L´ Express în ziua de 9 noiembrie, pentru ca în 1968, în toiul Primăverii pragheze, să se dezică explicit și definitiv de regimul egalitarismului asumat declarativ, însă contrazis de realitate.
Așadar, nici această a doua cale nu aducea râvnita armonie socială, echilibrul mult așteptat era numai o himeră abil trâmbițată și întreținută de politicienii roșii, semn că trebuie să mai existe și un al treilea drum. Poate îl vor găsi în cele din urmă chinezii1, că tot au pornit ei într-acolo ! Ratarea drumului este, cred, pricina împotmolirii omenirii în criza profundă de astăzi. Criza regimului capitalist.
–––––––––––––––––––––
1Un personaj imaginar din cartea lui Radu Cosașu – Viața ficțiunii după o revoluție – are o observație memorabilă: „Cred că astăzi asta e situația stângii, cel puțin în Europa: să spună «pas» fără a se ridica de la masă, să nu mai încerce să ia puterea, mai ales că dreapta nu poate conduce fără să-i preia ideile. Totul depinde de cum va construi China capitalismul, sub conducerea Partidului Comunist, și cum se va socializa capitalul american”.