E 24 noiembrie 2025. Cerul s-a limpezit dintr-odată, mângâiat de un soare tomnatic, ascuns până azi-noapte îndărătul unor nori groși și cenușii. Plec la Hobița, la Casa memorială „Constantin Brâncuși”, pe care am tot ocolit-o atâția ani. Nu mă întrebați de ce, fiindcă nu am o explicație cât de cât… Ajung. Intru în curtea părăsită. Îmi reazăm privirea de cumpăna fântânei și dorul mă mână la satul copilăriei mele. Ca și pătulul din nuiele… Doamne, ce clipe am petrecut odinioară pe grămezile de știuleți, înconjurat de șoriceii strânși să-și potolească foamea în cămăruța aceea vrăjită încropită din rămurele subțiri împletite cu măiestrie… Căsuța sculptorului, în comparație cu bordeiele de altădată ale Islazului, pare o construcție pricopsită… „Duceţi-vă la noi, în România, să vedeţi oamenii, costumele, locurile (spaţiul românesc) ! Duceţi-vă să vedeţi ceea ce am putut să realizez eu, la Târgu-Jiu!” mi se năzare că îl aud pe cel ales providențial să ne eternizeze prin „Columna infinirii”[1]. Ah, și strigătul său menit să ne vindece de orbire: „Nu vedeţi, oare, aceşti ochi?… Profilul acestor doi ochi (uniţi – în Templul sărutului)?… Aceste emisfere reprezintă Iubirea. Ce rămâne oare (din noi) în amintirea celorlalţi, după moarte?… Numai amintirea ochilor şi a privirilor cu care ne-am revelat dragostea, pentru oameni şi pentru lume. Ei bine, aceste profiluri ale Porţii sărutului reprezintă contopirea, prin dragoste, între bărbat şi femeie”. Îmi iau rămas-bun de la artistul nostru de geniu și zăresc în stânga șoselei turla subțire și roșietică a unei bisericuțe rătăcite în câmp. O iau repejor într-acolo și mă minunez ! Cimitirul din Peștișani aduce cu o grădină publică, aranjată după modelul celor vestice. Aleea străjuită de tufe înalte de tuia duce de la lăcașul sfânt, trecând pe sub „Poarta strămoșilor”, în capătul celălalt. Locurile de veci n-au nimic ostentativ, de prost-gust, dimpotrivă, o rânduială occidentală neverosimilă ! Părintele-paroh apare de undeva de nu știu unde și ne vorbește cu har despre ridicarea capelei, ca punte de legătură între răposații îngropați aici și Cel de Sus. Ne strângem mâinile la sfârșit și ne despărțim. „Oho, de-ar fi toți popii asemenea lui, s-ar înmulți numărul enoriașilor”, reflectez cu ochii lipiți de crestele înzăpezite ale munților din depărtare.
Cheile Sohodolului mă așteaptă ca-ntotdeauna, însingurate și reci. Dar ce farmec și ce mister ! Calc pe covorul de frunze roșii și ascult râul învolburat, o poezie tulburătoare… Timpul a zburat pe nesimțite și amurgul s-a ivit la orizont. Îmi schimb pe fugă straiele și mă grăbesc de sărbătoare, la ora 17 trebuie să fiu la Biblioteca Județeană Târgu Jiu, la întâlnirea cu iubitorii de carte. Am cărat cu mine două dintre volumele tocmai apărute – Spovedania unui avocat și Am fost cândva procuror. Evenimentul va fi găzduit de sala „Christian Tell”, cândva deputat de Gorj… Ce întâmplare… La 9 iunie 1848, „Sabia revoluției” (cum fusese poreclit prietenul lui Nicolae Bălcescu) se înfățișa la adunarea de la Islaz și participa la constituirea primului guvern democratic al României moderne. Astăzi, îi întorc eu vizita, desigur, păstrând proporțiile istorice! Organizatorii, oameni de toată isprava !, mi-l prezintă pe profesorul Gheorghe Gorun, ales drept călăuză a tipăriturilor mele. Ne prindem la taclale și descoperim că avem nu numai o groază de cunoștințe comune, ci și de preocupări intelectuale.
Ceasul ne zorește nemilos, astfel încât ne arătăm publicului, vreo două sute de curioși, destui studenți de la Drept, magistrați și avocați. Pe ecran este difuzat un filmuleț cu fragmente din interviul pe care i l-am acordat deunăzi colegului de barou bucureștean Florentin Țuca, o surpriză tare plăcută! Ca și intermezzo-ul de muzică de cameră, susținut de Asociația Culturală „Lyra Gorjului”, prin violoncelistul Ovidiu Vezure și maestrul Florin Berculescu, pianist și dirijor, un moment de plutire, de evadare din încăperea nimerită să-mi ațâțe emoțiile.
Dascălul universitar mă introduce în decor cu „claritate și rigoare”[2], printr-o „intervenție remarcabilă”[3], „subliniind autenticitatea confesiunilor și impactul lor asupra literaturii contemporane”[4].
Stârnit de aducerile aminte, le mărturisesc celor din fața mea că în octombrie 1984 am atins întâia oară pământul gorjean invitat de o colegă de an… Ehe, mirosea a tinerețe fără bătrânețe și-a viață fără de moarte atunci… Și-a struguri „ananas”, sub bolta de viță-de-vie dată în pârg… Târziu, un rătezean strămutat în Capitală mi-a întregit grupul de prieteni și am petrecut acolo zile de neuitat, printre ruinele acelui sat de poveste… Din păcate, Dan s-a stins prematur și a rămas de-a pururea în țărâna natală, Dumnezeu să-l odihnească ! În amintirea sa m-am hotărât să mă spovedesc la doi pași de el, nu singur, ci însoțit de apropiații noștri oriunde și oricum. Vorbesc, vorbesc… Însă nimic nu-i mai greu decât să te vorbești pe tine însuți ! Urmează întrebările, iar un dreptist, din ultimul an de studiu universitar, e sceptic: să îngroașe „gașca celor care umilesc ori în tagma celor umiliți” ? De-aș putea să-i răspund… Bâjbâi ceva, cine ar fi în stare să-i înlăture definitiv îndoielile? Un bărbat cam de vârsta mea, Doru Mihai Lungescu, îmi dedică o epigramă cu schepsis:
„Despre lege, tâlhărie,
Sau instanțe cu păcate,
Este primul care scrie…
Și rămâne-n libertate !”
Deocamdată, dar libertatea nu-i totdeauna permanentă… Iar „Cine nu sare, ia condamnare”, nu ? Un altul, Marin Dobreanu, nu se lasă mai prejos:
„Adevărului din carte,
-Făr’-a face pe istețul-,
Mi-ar plăcea să-i știu în parte,
Nu întinderea, cât… prețul !”
Scump, frate, scump ! Să i-l dezvălui, să nu i-l dezvălui… Aleg calea de mijloc.
La final, mulțumesc amfitrionilor, cu osebire directoarei instituției, Maria Luiza Sandu, căreia, concitadinul său nărăvit la împerecherea cuvintelor cu tâlc, îi compune iute o poezioară defel satirică:
„Epigramă nu vă scriu,
Că din tot ce lumea spune,
Despre dumneavoastră știu
De moment… doar lucruri bune !”[5]
Seara am încheiat-o răsfățați de câțiva membri ai Grupului focloric „Doina Gorjului”, o desfătare arar la îndemână, o întoarcere la spiritualitatea populară a unei zone aparte, complexă și profundă. Cu o zi înainte, la Runcu (o așezare de-un pitoresc insațiabil), cinci lăutari din Pârâul de Pripor ne încălziseră sufletele înghețate de rețelele de socializare aducătoare de frici și spaime programate. Ne strânseserăm de jur-împrejurul jarului aprins pe care sfârâia o oaie dezosată gătită pe boată de alun și ne zgâiam la bolta atoateîncăpătoare, închipuindu-ne eterni…
S-a înnoptat de-a binelea, stelele ne clipesc din înalturi, iar luna ne zâmbește ca o mamă iubitoare și grijulie. Deja plănuiesc să revin curând aici.
[1] Zice Constantin Brâncuși: „Du-te! Îmbrăţişează Columna infinirii cu palmele mâinilor deschise. Apoi, înălţându-ţi ochii, priveşte-o – şi vei cunoaşte, astfel, într-adevăr, sinele cerului”.
[2] Izabella Molnar, Marian Nazat, întâlnire cu publicul gorjean într-o seară dedicată culturii, în gorjeanul.ro, din 25 noiembrie 2025
[3] Izabella Molnar, Marian Nazat, întâlnire cu publicul gorjean într-o seară dedicată culturii, în gorjeanul.ro, din 25 noiembrie 2025
[4] Izabella Molnar, Marian Nazat, întâlnire cu publicul gorjean într-o seară dedicată culturii, în gorjeanul.ro, din 25 noiembrie 2025
[5] Doru Mihai Lungescu
