Lui Marian Nazat nu-i plac nici vremurile, nici oraşul Bucureşti, în care trăieşte, cu toate că fără ele n-ar fi fost ceea ce este: unul dintre avocaţii de succes ai României de azi. Poate şi ai celei de mâine, când omul ce-i poartă numele nu va mai fi, dar cărţile sale vor rămâne.
Fiindcă asta face Marian Nazat între procese, scrie cărţi, ce sunt tot un fel de procese şi ele, în care apără pro bono lucruri desuete precum ţara, casa de la ţară în care şi-a petrecut copilăria, amintirea bunicilor plecaţi demult de pe lume, sărbătorile de odinioară ale ţăranului român şi obiceiurile legate de ele, chipul acestui ţăran transformat în icoană, chipul mamei, devenită icoană şi ea, nenumărate alte icoane, numite unchi, mătuşi, corcoduşi, duzi, salcâmi, întrucât pomul este pentru el o vietate cu gânduri şi sentimente, aidoma omului.
Mai cu seamă avocat al sentimentelor este Marian Nazat în cărţile sale. Al sentimentelor fundamentale, îndeosebi, aşa cum sunt iubirea, duioşia, recunoştinţa, solidaritatea, onoarea. Marian Nazat nu face aproape nicio diferenţă între iubirea de mamă şi iubirea de ţară. Hai că mamă se mai ştie ce e, încă n-a ieşit cu totul din modă acest cuvânt, dar ce este aia ţară ?! Şi ce sunt alea naţiune şi sentiment naţional ?! Nu cumva o încercare de punere împotriva mersului de astăzi al lumii, care-l vrea pe om despuiat de mândria de neam şi chiar de amintirea părinţilor ce l-au născut ?!
Iar Marian Nazat asta face, cu voce de aproape mare scriitor, în cea mai nouă carte a sa.
Dacă e să ne luăm după cărţile lui Nazat, după cea mai recentă, să zicem, care a apărut la Editura RAO şi se numeşte „Suflet în exil”, tocmai asta se înţelege. Pentru cine vrea să înţeleagă. De altfel, doar pentru astfel de oameni scrie Marian Nazat cărţi. Unul dintre ei sunt chiar eu, şi nu pentru că mă simt, ca şi el, exilat în vremurile şi oraşul în care trăim amândoi. Nici pentru că provenim din acelaşi judeţ. Ci pentru că sunt la fel de demodat, ca să nu spun la fel de prost, trăsătură ce nu trebuie pusă pe seama originii noastre teleormănene, cum ar fi poate tentaţi să creadă fandosiţii de largă respiraţie europeană !
Oamenii deştepţi se feresc, înainte de orice, să arate că au suflet. Pesemne că nu există prostie mai mare decât asta în ziua de azi! Dar să mai scrii şi cărţi, să laşi adică dovezi materiale, despre existenţa sufletului tău !? Şi să spui, să strigi, de fapt, cu dumnealui, sufletul, în lacrimi, că-ţi pasă de tot ce se întâmplă în jur ?
Şi se întâmplă că nu prea mai ai ţară, că nu prea mai ai trecut, că nu prea mai ai dreptul la onoare şi demnitate, şi că nu prea mai ai viitor, lucru ce se datorează nu doar nemerniciei politicienilor, ci şi nemerniciei timpului, pe care chiar că nu poţi să te superi. Poţi doar să strigi şi să acuzi, amintindu-ţi că eşti, totuşi, un avocat provenit dintr-un procuror, dar şi un bărbat aflat în pragul bătrâneţii provenit dintr-un copil, precum şi un european fără rădăcini provenit dintr-o ţară cu identitate şi istorie, cândva.
Ca să poţi să fii crezut, pentru cine vrea să te creadă, trebuie să te bizui pe frumuseţea cuvintelor, pe puterea lor de a-ţi transforma strigătul în literatură. Iar Marian Nazat asta face, cu voce de aproape mare scriitor, în cea mai nouă carte a sa. (Adevărul.ro)