• avocat
  • scriitor
  • publicist

Studenții de ieri...

                                                          MOTTO:

„- Surogat de Pasiune Violentă. Administrat cu regularitate o dată pe lună. Inundăm întregul sistem al organismului cu adrenalină. Este echivalentul fiziologic complet al spaimei și al furiei. Are toate efectele tonice ale uciderii Desdemonei și ale suferințelor ei când o strânge de gât Othello – dar fără niciunul dintre inconvenientele acestora.

– Dar mie îmi plac inconvenientele.

– Nouă, nu. Noi preferăm să facem totul într-un mod confortabil.

– Eu unul nu vreau confort. Îl vreau pe Dumnezeu, vreau poezie, vreau primejdie adevărată, vreau libertate, vreau bunătate. Vreau păcatul.”

                  Aldous Huxley, Minunata lume nouă

Grație unei prietene, îmi pică în mână un exemplar al revistei Echinox din 1987, editată de Consiliul Uniunii Asociației Studenților Comuniști de la Universitatea din Cluj-Napoca. Dacă vă divulg și tirajul în care a apărut,  n-o să vă  vină să credeți ! 3000!! Ați mormăit ceva despre dictatura instaurată în România acelor vremuri? N-aveți decât să rămâneți sclavii clișeelor postcomuniste dezgustătoare și ticăloase, stipendiate la greu… În cele 24 de pagini găsești titluri inaccesibile  tinerilor de azi, captivi ai maidanului virtual și-ai  tembelismului digital. Bunăoară, exista rubrica Lupta cu inerția, ce își propunea „să stimuleze deschiderea spre mai nou și mai bine. Din aceste considerente, ea nu trebuie să se mulţumească cu prezentarea unor simple opinii mai  mult sau mai puţin personale, ci trebuie să încerce şi abordarea cît mai dinamică a unor probleme de larg interes ale vieţii şi activităţii noastre de studenţi la Universitatea clujeană. De aceea, considerăm oportun ca alcătuirea acestei rubrici să plece de la dumneavoastră şi spre dumneavoastră, pentru dumneavoastră. Lucrul acesta presupune efort şi bunăvoință, sinceritate şi responsabilitate. Presupune, de asemenea, spirit revoluţionar şi încredere în posibilitățile  noastre.

Drumul spre progres trece prin dialog, prin schimb de opinii. Iată una dintre caracteristicile esenţiale ale spiritului revoluționar, așa cum trebuie el înţeles în contextul mai larg al societăţii noastre socialiste. Spirit critic  și autocritic, discutarea sinceră și civilizată, în deplină şi autentică  înţelegere a noţiunii de respect reciproc…   

Cu aceste premise inițiem  astăzi o anchetă-dezbatere pe o temă sensibilă și actuală: absențele de la cursuri  și  sancţionarea lor cu mustrare scrisă.” Ei bine, aici, cineva și-a vărsat năduful cu acel humor pierdut definitiv: „M.S. Mustrare  Scrisă. Meritul Studenţesc. Muscă-n Supă. Mămăligă cu Sacîz. Cum să scrii un articol despre aşa ceva?

Şi totuşi… O dată pe lună, la Decanatele Universităţii apare (pe afişier, evident) o foaie mică şi nevinovată, care începe aşa: «Următorii studenţi sînt invitaţi  să se prezinte în  faţa comisiei de disciplină». Bum- bum-bum-bum (Beethoven, Simfonia nr. 5). Studenţii se prezintă în fața comisiei, care este prezentă şi ea. A doua zi, o nouă hîrtiuţă, de obicei mai mică decît prima: «Ca urmare a absenţelor nemotivate, următorii studenţi… »

Oare să mai continui? să caut un concert de orgă, ceva, ca să ilustrez acest moment solemn şi aproape definitiv? «…următorii studenți…» Ca la dentist: pac!  şi gata.”  Un drept la replică m-a binedispus cum nu vă imaginați prin tonul sprințar, caustic și curajos. Vi-l ofer cu emoticoane (sic!):

„«Mult iubite şi drag domnule»* Niculae Stoian[1]

Sper ca aceste rînduri să vă afle sănătos, în putere și mereu la  datorie pe cîmpurile muncii literare.

Îndrăznesc să vă răpesc cîteva clipe din prețiosul dumneavoastră timp încercînd a vă mulțumi pentru atenția de a fi scris în articolul ECHINOX, IATĂ CĂ SE POATE, FIE ȘI LA SOLSTIȚIU (apărut în revista  VIAȚA STUDENȚEASCĂ nr.32 din data de 12 august 1987), despre textul meu  TREI SCRISORI DE IUBIRE (ECHINOX nr.3-4, 1987).

În ciuda  considerației ce caut să v-o port pentru activitatea de observator şi îndrumător vigilent al revistelor studenţeşti, al Editurii tinere și al  literaturii în general, cu respect mă văd  obligat a vă așeza  asupra unor oarecari confuzii – presupun, involuntare – comise în mai sus menţionatul articol.

Regret sincer că numele meu nu vă spune nimic şi împart această durere cu dumneavoastră. Mai puțin înțelegător devin însă atunci cînd afirmaţi că v-aş fi adresat o epistolă. Păcatele mele! Aceasta va fi prima și, dacă veți fi de bună credință, ultima.

Cînd afirmați că m-aş fi «făloșat» şi «tifrăşat» că «nu mă ocup  cu limba română» mă simt jignit… Şi poate aş închide în inima mea această durere dar vedeți… după cum spuneați și dumneavoastră, fiind eu de prin părțile Pecicăi, adică de prin Ardeal, am moștenit şi dorința de a păstra neterfelit  numele pe care-l port.

Regretînd  profund epoca în care duelul  mai funcţiona ca instituție de reglementare a daunelor aduse onoarei – sper ca în cel mai scurt timp posibil, avînd în vedere probitatea dumneavoastră morală şi ținînd cont de respectul ce datorați, în calitate de ziarist, LEGII PRESEI, să publicaţi o desminţire (însoțită, eventual, de scuzele dumneavoastră).

Pînă aici despre latura «morală» a articolului. Cît despre partea de «analiză literară» … Mă tem că nu pot fi de acord cu diagnosticul pe care-l puneţi formulei de adresare din epistola inițială. Chiar admițînd că o privire fără simțul nuanțelor  descoperă aici un pleonasm, formularea e justificată prin valoarea stilistică. (Critica literară nu se face cu aceleași unelte cu care M. Jourdain făcea proză.) Mai mult, scriind despre un personaj, în ciuda dragostei şi respectului său pentru gramatică, autorul este uneori nevoit să-i redea cu fidelitate «datele» (să admitem că, din întîmplare, ar putea fi un proaspăt alfabetizat). Din această cauză veți întîlni şi la autori celebri personaje care vorbesc sau scriu agramat.

Nedumerirea dumneavoastră cu privire la «îndemnul imaginarului Ben Bernea» reuşeşte să surprindă (în paranteză fie spus, nu «expeditorul» este Ben Bernea, ci «adrisantul» …).

«Ai reuşit? Continuă! N-ai reuşit? Continuă!», nu conține nimic «echivoc» – şi vi l-aş descifra în cîteva cuvinte dacă n-aș fi convins că semnificația sa – de efort tenace şi încredere în viitor – vă este deja familiară din lecturile despre F. Nansen (cel care l-a pus în circulație).

Închei dorindu-vă multă putere de muncă, o atenţie neobosită şi cît mai puţine confuzii, domnule Niculae Stoian.

 Al dumneavoastră

ALEXANDRU PECICAN

*Pentru a nu da motive de «gelozie literară», mă adresez  și dumneavoastră cu între timp devenită celebra formula «mult iubite şi drag domnule»… (N. A.).”

Ironia este pieptișă și piezișă, deoarece sintagma respectivă fusese atribuită oficial tovarășului  Nicolae Ceaușescu,  căruia i se și dedică editorialul de deschidere – Studenții în întâmpinarea Conferinței Naționale a Partidului.  Tonul bășcălios țâșnește  dintre rândurile devenite tabu  și subiect de distracție în textele brigăzilor artistice ale epocii. Căci, „alături de harnicul și eroicul nostru popor, studenții țării participă la edificarea pe baze moderne a economiei naţionale, la definirea noului chip al societății noastre, la viaţa politică a zilelor noastre, cu responsabilitate și maturitate. Prin muncă, învățătură, cercetare ştiinţifică şi creaţie  artistică, studențimea comunistă română a întâmpinat cu entuziasm alegerile de deputaţi de la 15 noiembrie și se pregăteşte pentru întâmpinarea Conferinței Naționale  a Partidului Comunist  Român.”  Sau: „ Studenţii patriei noastre, asemenea poporului întreg, trăiesc un timp  eroic, o epocă a împlinirilor mărețe şi a idealurilor înălțătoare, cu profunde semnificaţii istorice, participind, cu drepturi și îndatoriri egale, la procesul făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate, la lărgirea continuă a formelor de organizare și manifestare democratică, de conducere democratică a societății. Participarea conştientă, responsabilă și matură, competentă, a tinerilor universitari la viața social-politică a ţării noastre se explică prin faptul că au fost înarmați cu ferme convingeri politice, filosofice, ideologice, în spiritul concepției ştiintifice despre lume și viață, materialismului dialectic şi istoric, în spiritul politicii interne şi externe a partidului nostru, ceea ce le permite să înţeleagă, să interpreteze și să acţioneze în sensul  proceselor și fenomenelor istorice  obiective, de pe poziția politică și ideologică justă a partidului şi statului nostru, a secretarului său  general.”  Bla, bla, bla… ce  ne mai stricam de râs citind asemenea bazaconii[2] !  

Restul articolelor adună nume de notorietate – Sanda Cordoș, Nora Rebreanu, Darie Novăceanu, Paul Alexandru Georgescu, Caius Dobrescu, Letiția Olariu (Letiția Ilea de mai târziu), Ioan Aurel Pop… Dar și teme înalte – Literatura Americii Latine. Afirmarea propriei identități, Borges sau contradicția, Labirinturi borgesiene, Sorbona și cercetările hispanice, Marqueziana, Narațiunea  absolutului în opera lui Ernesto Sábato, Grotescul creol în teatrul lui Hector Quintero, Alejo Carpentier, Harpa și umbra, Julio Cortázar, Silvia, Noua Lume nouă, Mario Vargas Llosa, Împăratul  tenebrelor… Dumnezeule, ce altitudine aveau dezbaterile culturale de atunci! Nu ca acum, când Tzanca Uraganu și ceilalți copii minune vomitați de rigola dâmbovițeană au manelizat  generații întregi, și nu doar de studenți, din păcate… Chiar, le-aș dărui puberilor frumoși și liberi, educați cu smartphone,  revistele studențești  de demult și i-aș întreba ce au înțeles, ce știu din cele publicate acolo. Rezultatul testului ar fi oglinda nefardată a învățământului universitar din epoca multilateral dezvoltată a analfabetismului funcțional. Unul ușor de anticipat, cu accente catastrofice… Altcumva, foile studenției au dispărut,  ca și gazetele celelalte (când nu s-au anemiat malign !),  semn că am alunecat în lumea  huxleyană: „La subsol si la etajele inferioare se aflau tipografiile și redacţiile celor trei principale ziare londoneze: The Hourly Radio, o fițuică pentru snobi, Gamma Gazette, tipărită pe hârtie verde-pal, şi The Delta Mirror, pe hârtie kaki şi scris exclusiv în cuvinte de o singură silabă (dat fiind nivelul intelectual scăzut al cititorilor cărora li se adresa).”[3]  Iar ca să vă convingeți, citiți mesajele adesea oligofrene  tastate de tinerii care s-au pornit cu elan progresist  să  masacreze valorile tradiționale și bunul-simț. Ce cuvinte, ce silabe? Nimic, frate, litere și fel de fel de maimuțoi ori alte figurine, ca în desenele rupestre din Comuna Primitivă!  Să vă mai povestesc că, în perioada hulită de necrofagii postdecembriști, spectatorii  de pe stadionul  din Târgu Mureș, bunăoară,  strigau în cor, la apariția liberoului Florea Ispir: „Shakespeare” ? N-ați auzit de Shakespeare, dragii mei haștagiști ? Păi, „cum se spune la voi: să se integreze  de la zero la infinit – de la cretin la Shakespeare… Așa!”[4] Vă dați seama ce se scanda la un meci de fotbal în perioada de tiranie și de demagogie? Paralela cu prezentul ar murdări hârtia, motiv îndreptățit să renunț la a o umple cu  vulgarități  imunde.

De unde să afle leatul Facebook și  lnstragram că „Dumnezeu nu e compatibil cu mașinile, cu medicina științifică și cu fericirea universală. Trebuie să faci o opțiune. Civilizația noastră a ales mașinile, și medicina, și fericirea. Tocmai de aceea trebuie să ţin încuiate în seif cărţile astea. Sunt obscene. Oamenii ar fi șocați dacă…”[5]  Privind înapoi  la viața mea de dinainte de 1989 (cu osebire de până la absolvirea facultății)  și comparând-o  cu cea de după, am senzația că am trăit în Paradis. Nu mă boscorodiți, nu mă insultați, chiar nu mă râzgâi,  vă mărturisesc asta din mijlocul  Infernului capitalist, deci în cunoștință de cauză…

Năuciții, hărțuiții mei contemporani, scoateți cărțile din  seifuri și întoarceți-vă la poezie, la bunătate, la păcat, lăsați-l dracu’ de confort, lepădați-vă de lenea intelectuală, căci Ăl de Sus nu-i compatibil cu mașinile, pricepeți cât încă nu-i prea târziu!


[1] Niculae Stoian, redactor șef al revistei săptămânale Viața studențească până în 1974, editată de Uniunea Asociațiilor Studenților  Comuniști din România

[2] Redactorul responsabil de număr de atunci, Letiția Ilea, își amintește: „Era foarte amuzant când scriam editorialele dedicate lui Ceușescu și partidului. Ele se făceau «din foarfecă», adică se tăiau pur și simplu din organul central de presă  paragrafe întregi, și apoi se realiza un colaj, într-o distracție generală, pentru că era imposibil să nu te pufnească râsul în fața enormităților debitate în oficiosul Partidului Comunist. Era un plagiat pur, dar cine să ne acuze? «Operațiunea» era o creație  comună a redactorilor, adunați în vreo cameră de cămin sau la celebra «Arizona» din Cluj, cafenea botezată așa de anglistul Bill Stanciu, pentru că buzunarele celor care o frecventau erau asemenea deșertului american. Se întâmpla ca tot numărul să fie gata, minus editorialul. Îmi amintesc că o dată l-am dictat direct în tipografie zețarilor, cu Scânteia în față. Cred că oricărui echinoxist îi e un dor nespus de vremurile acelea.”

[3] Aldous Huxley, Minunata lume nouă

[4] Evgheni Zamiatin, Noi

[5] Aldous Huxley, Minunata lume nouă

Va puteți abona la articole prin e-mail:

Articole similare

Din făzănăria  dâmbovițeană
VIZUALIZARI
Despre viitoarea Renaștere a omenirii
VIZUALIZARI
„Rușine, rușine să vă fie !”
VIZUALIZARI
Elie Wiesel, „băiatul din Carpați”
VIZUALIZARI
Nasty, „zbanghiul” !
VIZUALIZARI
Portrete și portrete (2)
VIZUALIZARI
Portrete și portrete (1)
VIZUALIZARI
Războiul, ca profit ...
VIZUALIZARI
Gura lumii
VIZUALIZARI
Crucea răbdării
VIZUALIZARI