Se împrimăvărase de-a binelea la Salva, pomii înnebuniseră cu toții, iar dealurile astfel gătite râdeau ca niște  fecioare prinse în horă. Un colț de rai părea să fie acolo, în partea năsăudeană a Ardealului. Dar nu era, dimpotrivă. Istoria a înregistrat cu precizie prusacă ziua, luna și anul: 10 mai 1763. Țăranii își  vedeau de ale lor, după datinile locului. Nimic  nu ieșea din rânduielile  străbune. Și totuși, din senin, deasupra platoului „La Mocirla” (așa cum îl botezaseră localnicii) se adunau nori vineții prevestind furtuna. Exact acum, când falnicul general austriac Nicolaus Adolph von Bukov venise însoțit de episcopul greco-catolic de Blaj, Petru Pavel Aron, să asiste la depunerea jurământului de către noul regiment de grăniceri români. Înaltul ofițer îi privea cu dispreț pe flăcăii aceștia cărora  nu le căzuseră încă tuleiele pe obraji și care ascultau cu smirnă comenzile comandanților  de companii – vreo nouă la număr. Sărmanii copii, li se  promisese  de la Viena că vor fi eliberați și-și vor arunca veștmintele umilitoare ale iobăgiei[1] ! Numai că făgăduiala fusese dată uitării de  stăpânul străin. Măcar de-ar fi fost doar asta… Din cancelaria împărătesei  sosise și ordinul trecerii tuturor supușilor la religia greco-catolică, la naiba cu ortodoxismul! Iar ei tocmai  unui astfel de monarh  trebuiau să i se  închine și să-i jure credință și loialitate până la moarte, mama ei de soartă ! Când tobele păreau să spargă zarea învolburată,  din ceruri coborî parcă un sfânt, călare pe un murg alb ca neaua. Dezmetecindu-se cu greu, ostașii îl recunoscură pe moș Tănase Todoran[2], de țărână din satul Bichigiu. În urma sa se iviră Vasile Dumitru  din Mocod, Marin Grigore din Zagra și Vasile Oichi din Telciu, călări și ei. Discursul căpeteniei de răzvrătiți răsună încă peste veacuri: „De doi ani noi suntem cătane și carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă, că suntem oameni liberi! Ne-am scris iobagi, dăm dare, facem slujbe cătănești, copiii noștri vor merge până la marginile pământului să-și verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robiți, să n-avem niciun drept, copiii noștri să fie tot proști, ori vor învăța ceva, ori ba? Așa nu vom purta armele, ca Sfânta Lege să ne-o ciufulească. Jos armele! Aruncați afară păgânii dintre hotarele noastre! Auziți creștini români, numai atunci vom sluji, când vom vedea carte de la înălțata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci, nu, odată cu capul. Ce dă Gubernia și cancelaria din Beciu, e nimica, îs minciuni goale de azi, de mâine.”[3]

În uluiala trimisului de la Curtea regală, soldații  executară ordinul centenarului  și ceremonia militară nu s-a mai ținut, protopopul Năsăudului  fiind bătut strașnic, întrucât îi păcălise pe enoriași. Repercusiunile  nu întârziară și cei patru „sabotori” fură încarcerați  și bătuți  o vară întreagă. Anotimpurile se scurgeau anevoie, iarba îngălbenise, copacii ruginiseră  și își răriseră frunza, dinspre coama muntoasă suflau  vânturile de iarnă. Într-o zi de toamnă, pe 12  noiembrie 1763, pe același platou, răzvrătiții erau aduși în lanțuri. Detenția  le șubrezise trupurile  oricum împuținate de vârstă și de nevoi, ochii li se  afundaseră în găvanele capului, îngroziți  de ororile văzute cu toptanul.  În fruntea cortegiului pășea, căznindu-se să  nu se înconvoaie, moș Tănase Todoran. Împlinise  104 ani și își încheiase  de mult socotelile cu viața. Moartea nu-l mai speria. Consătenii săi, scoși cu anasâna din bordeie, așteptau cu inima zobită să se isprăvească  o dată  osânda[4] semenilor lor. Un  plăvan în uniforma autorității austro-ungare rosti câteva cuvinte sacadat și  tunător ca o rafală  de mitralieră, iar aghiotanții lui îl înșfăcară pe moș Todoran și îl legară pe o roată. Oasele îi pârâiră asurzitor și întunericul înghiți pădurea dimprejur. Ceilalți trei  sfârșiră  în ștreang, spre luarea aminte a celor care nu vor respecta  ucazele vieneze. Către seară, capetele mucenicilor erau înfipte în țăruși, în fața  porților de acasă, iar bucăți din trupurile lor zăceau expuse la fiecare  răscruce.

Întâmplarea aceasta  nu-i născocire, nici pomeneală și, de aceea, generațiile recente  sunt obligate să o învețe pe de rost și să se roage în amintirea tuturor păstrătorilor de românism. În lipsa eroilor știuți și neștiuți ai neamului nostru, nu într-atât  de vrednic pe cât ne-am dorit, România nu și-ar fi păstrat religia, limba și hotarele. Nesocotiți, așadar, imbecilitatea demagogilor mondialismului, căci corectitudinea politică e „poliția limbajului”[5],  „o negare a realității. Nu vrem să vedem ceea ce vedem; vedem, în schimb, altceva, o grilă politică anterioară evenimentului. Deci nu mai putem nici să vedem, nici să auzim, nici să înțelegem.[6]  Altminteri, ne vom pierde  identitatea și ce poate fi mai îngrozitor  decât  mutarea în alt destin ? Mă înfurie la culme stâlcirea graiului neoaș, pervertirea unei limbi de-o frumusețe  și bogăție uimitoare, ca și pribegia concetățenilor mei în larga străinătate. Bunăoară, deunăzi, o persoană importantă,  CO într-o corporație, mă sună  și se prezintă profesional: Constanța Guță (să zicem). Interlocutoarea  mă invită la o întâlnire  de lucru  la sediul firmei.  Mă duc,  fac cunoștință cu întregul staff și, bineînțeles, inevitabilul  schimb de cărți  de vizită. Cercetez  curios  dreptunghiurile  de carton. Numele amfitrioanei apărea „Constanta Guta”, diacriticile dispăruseră subit, ca și titulatura în limba română. Toate  zorzoanele cu pricina fuseseră caligrafiate în limba engleză. Începem discuția,  eu mă adresez politicos: „Doamna Constanta Guta, cred că…” Ea sare ca arsă: „Mă cheamă Constanța Guță!” Subalternii o îngână mecanic  și  dau afirmativ din cap, nimeni n-o contrazice. „Se  pare că aveți dreptate, îi  răspund calm, numai că eu citesc altceva pe cartea dumneavoastră de vizită, un act de identitate aproape, nu?” Cucoana se înroșește și îmi explică încurcată că bucata aceia de hârtie e pentru partenerii de afară…  Îi  spun că ăia nu-și trec numele pe cărțile de vizită fără accente, fără brizbrizurile de stare civilă. Mă  îndoiesc că Gabriel García Márquez își scria numele Gabriel Garcia Marquez.

Altădată, o altă multinațională  mi-a expediat o scrisoare în limba lui Beckham, prin care îmi solicita să-i informez despre stadiul unui dosar. M-am prefăcut că plouă… După o săptămână, cineva mă caută și își arată nedumerirea că n-am comunicat datele cerute. „Suntem, deocamdată, în România și limba oficială, tot  deocamdată, este româna, așa că nu înțeleg să răspund  la solicitările transmise  în alte limbi  ! Punct !” Nici că m-au mai deranjat.

Din nefericire, diacriticile au dispărut și din documentele  oficiale, actele organelor  judiciare sunt, adesea, izvor de calambururi  stânjenitoare, iar invazia de barbarisme e de nestăvilit, cui îi mai pasă de jertfa lui Moș Todoran ? Ori de vorbele poetului Adrian Păunescu: „Aș vrea să fiu  noroiul de pe opincile țăranilor de  la Alba Iulia” ? Cui, biata mea Românie ?

––––––––––––––-

[1] La 12 aprilie 1762, împărăteasa Austriei, Maria Tereza, a semnat decretul de organizare a „milițiilor de graniță”, adică a regimentelor grănicerești. În Transilvania, ca efect al acestui act normativ, urmau să se înființeze două regimente de grăniceri  români, două de secui, unul de dragoni români și  un altul de husari secui. Țăranii care se înrolau în noile structuri militare deveneau oameni liberi, nemaitrebuind să plătească  dări sau să presteze servicii ca iobagi.

[2] Tănase Todoran s-a născut în familia unor ţărani români ortodocşi din satul Bichigiu, judeţul Bistriţa-Năsăud, numele lui apărând în diferite forme în documentele oficiale: Tudoran a(l) lui Dănilă, Atanasie Todoran sau Anastasie Todoran. A avut doi copii, un băiat şi o fată, morți amândoi în timpul vieţii sale, dar alte surse spun despre o singură odraslă, un fiu, Pintea, adult în anul 1763. E posibil, chiar, ca Tănase Todoran să se fi înrudit cu familia preotului Coşbuc, strămoşul viitorului poet. Tănase Todoran s-a înrolat în armata austriacă pe vremea împăratului Carol al VI-lea, în care a servit câţiva ani. La un moment dat, el a dezertat şi s-a întors în Transilvania, ascunzându-se în Munţii Ţibleşului. A luptat în oastea lui Pintea Viteazul până la uciderea acestuia, apoi a trecut în Moldova, unde s-a înrolat în oastea de acolo. Aici, voievodul moldav, Mihai Racoviţă, l-a ridicat la rangul de răzeş. Hrisoavele vechi păstrează slovele de cinstire ale Domnitorului: „Io, Mihai Racoviţă, din mila lui Dumnezeu Voievod al Moldovei, slobozim din oastea noastră, după cea slujit-o 13 ani în rang de căpitan, pe dumnealui Tănase Todoran, în vârstă de 74 ani şi jumătate. Ridicăm la cinul de răzăş domnesc, pe dumnealui, Tănase Todoran, care ne-a dovedit supuşenie, credinţă şi vitejie şi îi dăm în stăpânire pe vecie pentru dânsul şi urmaşii săi douăzeci de pogoane de ţarină, trei de vie şi un crâng de pădure în ţinutul Neamţului…dat azi, la 2 octobăr 1717, iar de la facerea lumii an 7225 şi subscris în Cetatea de scaun a Ieşilor.” Din Moldova, Tănase Todoran s-a înapoiat în Transilvania, însă autoritățile l-au închis sub acuzația  de dezertare din armată. După eliberarea din temniţă, s-a înrolat în Regimentul 2 grăniceri români din armata austriacă, cantonat la Năsăud. Fiul său fiind pe moarte, trebuia să primească ultima împărtăşanie, dar cum în sat nu mai exista preot ortodox, ritualul urma să fie săvârșit de către preotul greco-catolic. Tănase Todoran a respins serviciile acestuia, fidel credinţei sale ortodoxe. Mai mult, legenda consemnează că atunci când episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron a venit la ceremonia din 4 mai 1763, Tănase Todoran a refuzat, din același motiv, să îi înmâneze cheile bisericii strămoșești.

[3] http://giconet.blogspot.com/2008/05/ziarul-lumina_18.html

[4] Sentinţa comisiei militare austriece a fost următoarea:

     „1. Todoran a lui Dănilă din Bichigiu de 120 ani să fie frânt cu roata de sus în jos, iar capul lui să fie legat de o roată, pentru că a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statul militar grăniceresc, precum şi că la cererea străruitoare a fiului său muribund, n-a lăsat să-i ofere acestuia sfânta cuminecătură.

  1. Vasile Dumitru a Popii, alias Vârtoc din Mocod, să fie trecut de la viaţă la moarte prin ştreang pentru rebeliune.
  2. Manu Gheorghe din Zagra să fie spânzurat tot pentru aceeaşi crimă.
  3. Vasile Oichi de la Telciu să fie pedepsit la fel. Trupurile acestor criminali să fie lăsate neîngropate pe locul de pierzare, ca pildă de groază pentru alţii.
  4. Ion Scuturici, 6. Dumitru Scuturici, 7. Miron Natul, 8. Dumitru Homei din Telciu, 9. Apostol Moldovean, 10. Petru Bârzo din Rodna, 11. Dâmbul Alexa, 12. Ioan a Popii Petre din Zagra, 13. Petre a Popii Nicolae din Bichigiu, 14. Zinvel Vasile din Poieni, 15. Iuon Anghelini din Runc, 16. Ieremie Bucşa din Mocod, 17. Finigar Samuilă din Găureni, 18. Ioan Hanţ din Năsăud, 19. Andrei Nicolae din Sângeorz. Acestor 15 criminali încă li se citeşte sentinţa să fie spânzuraţi, dar după publicare să treacă de 10 ori în sus şi de 10 ori în jos printre loviturile de vergi a 300 de soldaţi.”

[5] Pascal Bruckner în interviul publicat în Dilema veche nr. 760 din 13-19 septembrie  2018.

[6] Ibidem