Șoseaua ce leagă Sighetul de Oaș însoțește, o bună bucată, aproape paralel, granița cu Ucraina… Tisa s-a învolburat și curge năvalnic, speriată de măcelul pravoslavnic pe care îl ține încă departe de noi… Pe malul celălalt, rutean, începe iadul, însă amănuntul ăsta nu mai mișcă pe nimeni din afara acelui spațiu osândit… La numai o lungime de suliță de vatra valahă, victimele nevinovate ale războiului altora îngroașă pământul, iar nouă nici că ne pasă… Știți, „după ce te înveți, și spânzurat e bine”… Condiția umană a anului 2026 a atins cote mai abjecte ca oricând, Domnul să ne ierte păcatele !
*
Ajung iarăși la Certeze… Aceeași opulență făloasă, nicio schimbare a toanelor imobiliare, din contră. Case imense, cu spații prisoselnice, așteptându-și proprietarii, aflați în bejenie pe meridianele globului. O mândrie maladivă a cangrenat mintea oșenilor de aici, obsedați să ridice măcar un etaj în plus față de vecini. Vara, revin pe plaiul natal, în concediu, și întrecerea se mută în corturile de nuntă, gândite să încapă cel puțin… o mie, două, de petrecăreți. Întâi și-ntâi e defilarea nașilor, cu duiumul, chiar și șaisprezece perechi, deh, zestrea fiecărui mire ! Darul nu-i consistent, cam o sută de euro, abia acoperă o parte infimă a cheltuielilor deloc mici – vreo două sute de miare ! Vreme de o lună, căsătoriile se țin lanț, câteva pe zi, o corvoadă ! Spre toamnă, certezenii își iau tălpășița din bătătura de baștină și se risipesc care-ncotro, preocupați să-și astupe găurile din portofel… A, că uitai să vă spun că până și la biserică ei își plătesc locul, totul costă ! Și e scump, tare scump, fârtaților ! Altminteri, unele palate – izbitor de asemănătoare cu hardughiile mătăhăloase ale țiganilor de la Strehaia sau Buzescu, de pildă – au stil, nu numai lift !
Nu foarte departe, la Negrești, lucrurile reintră în matca lor firească, fudulia se estompează brusc și kitschul dispare ca prin minune. Orășelul e curat și molcom, un târg de provincie ardeleană respirând anevoie în atmosfera încărcată a epocii post-moderne.
Pe nesimțite, mă apropii de destinația scurtei călătorii. De-ați ști ce curios sunt să pășesc în ținutul… Olimpiei ! Cândva, în pragul tinereții, mă îndrăgostisem subit de creatura botezată astfel, oricum mai acătării decât la noi în zonă. Ah, Olimpia, Olimpia ! Cu frații Bathori, cu Keizer, Bigan, Knoblau, Mihuț, dar, mai cu seamă, Helvei… Pe ceilalți componenți ai echipei de fotbal ce-a făcut oleacă de performanță în Divizia A, la sfârșitul anilor ’70, i-am pierdut prin hârtoapele memoriei mele de microbist metodic. Așadar, Satu Mare a însemnat, în ceea ce mă privește, formația fanion a reședinței de județ și mă mir că m-am hotărât să o vizitez tocmai acum ! Capitala sătmăreană și-a primenit straiele croite pe moda maghiară, nobiliară, recăpătându-și distincția de altădată. Clădirile, retrezite la viață în anii din urmă, se înșiruie blând în tabloul citadin a cărui cromatică seduce prin tonurile armonioase. Mă plimb prin centru, intru în bisericile impunătoare, dau o raită prin parc, mă zgâiesc de la distanță la arcurile de pod avzârlite deasupra Someșului, scrutez și zarea, la Turnul pompierilor, dau binețe Teatrului de Nord, ca și Palatului de Justiție, am senzația, zău, că mă aflu altundeva, iar nu în România ! Și ce grozavă e starea asta de turist în țară străină ! Îmi iau rămas-bun de la Olimpia mea dragă, muribundă azi, și mă întorc la Ocna Șugatag, pe Valea Lăpușului, de data aceasta.
