Ce fericiți eram în toamna aceea mai mănoasă ca oricând… Și ce temători, și ce inocenți… Pășeam pe treptele sacrosancte ale Facultății de Drept din București  și ne făceam  planuri cu toptanul, nimic nu ni se părea imposibil. Aveam puțin peste douăzeci de ani și lumea toată  ne aparținea ! Și nu numai atât, dar voiam, culmea, și s-o schimbăm din temelii. Am împărțit un pătrar de iluzii și deziluzii, de bucurii și necazuri, de triumfuri și eșecuri. De viață, ce mai tura-vura ! Miracolul  universitar s-a terminat taman când  ne voiam studenți perpetui și de aici cohortele de regrete. Sorin a plecat, prin repartiție guvernamentală, la Toplița, jurisconsult la  o fabrică de tricotaje. Radu a prins un post de procuror la Reșița, iar eu, unul la Turnu Măgurele. Vreme de trei decenii și jumătate ne-am căutat neîncetat, ba la telefon, ba prin epistole poștale, ba prin hoinăreli laolaltă pe te miri unde. Simțeam  toți trei nevoia de a ne împărtăși reciproc, de a nu lăsa prietenia să se destrame, spulberată de avatarurile profesionale și familiale. Timpul s-a scurs nemilos și… primul s-a pensionat Sorin, procuror anticorupție la Brașov. Asta se întâmpla prin 2014. Zilele trecute l-a urmat Radu, procuror militar la Timișoara și, în  ultimele luni, la Parchetul  de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Ne-am văzut chiar atunci, în ultima lui zi în uniformă judiciară,  și ceva  s-a prăbușit  înlăuntru-mi. De acum  încolo am rămas singurul (nu lunetist ca ei, bineînțeles), din trioul de mai adineauri,  în câmpul tactic,  la o  aruncătură  de băț de linia de sosire în… Refuz să-i zic pe nume stării postactive, poate, așa, o țin la cogeamitea distanța. Prietenul meu părea mai degrabă obosit de irosirea în strângerea catrafuselor ce-l însoțiseră la birou. Păi, nu-i deloc simplu să-ți înghesui în niscaiva cutii de carton fragmentele de existență și să le muți în altă parte, unde nu-ți vor folosi la nimic. M-a  speriat dintotdeauna capătul de drum, cu osebire fundătura. Deși știu că dincolo de orice capăt este un alt capăt, numai că nu oricine îl dibuiește… Ori nu e pregătit să-l ia în piept… De aceea am simțit nevoia să-l strâng la  piept câteva clipe pe Radu, clipe pe care le-aș  fi vrut veșnice. Să ne ținem astfel în brațe până ce divinitatea se va fi milostivit  de noi și ne va fi transformat în tinerii din 1983, grăbiți să urce o scară academică și nu doar.  Din păcate, minunile nu-s posibile. „Am înțeles. Voi trage o  dungă peste. Nădejdea inutilă. Fă la fel.”[1]

          Și  pe curând, și-ntotdeauna, prietene !

––––––––––––––––

[1] Mihai Beniuc, Ultima scrisoare