Râușor… Doamne, câtă duioșie în acest cuvânt de alint ! Îl repet întru mângâierea sufletului meu, mereu nesătul când vine vorba despre limba română. Și o iau pe vale, în susul Râușorului, vrăjit de simfonia apei ce se învolburează printre pietre și stânci. Undeva, pe un tăpșan, primăvara a desenat în violet niște flori parcă neverosimile… Nu i-aș fi bănuit în ruptul capului pe rucăreni în stare de atâta poezie, tocmai ei, vestiții negustori de orice altceva, nicidecum de podoabe lingvistice ! Râușor, auziți și dumneavoastră…
