Zăduful a ars câmpul. Iarba s-a copt și scâncește subțire ori de câte ori vântul o biciuiește. În urmă cu o lună și ceva era încă fragedă și plină de flori… Geraiul se întinde lenevos ca un motan uriaș, tărcat în galben și verde… Până și păsările au amuțit. Doar berzele se mai încumetă să zboare la cer. Și-au gonit puii din cuiburi și îi învață să plutească în văzduh și apoi, coborâți pe pământ, să prindă broaște, șoareci, gâze… S-a umplut izlazul de siluetele lor longiline și aristocratice, parcă ar fi la o sindrofie galantă. De sus, de pe marginea malului, le veghează un bărzoi, seamănă cu pândarii de altădată care păzeau viile de la Nisip. E vară toridă în lunca Dunării și mă întreb întristat ce mă voi face când migratoarele astea cu ciocuri roșii vor pleca iarăși în țările calde ? Cum le voi mai aștepta un an să-mi întregească lumea și sufletul încărunțit…