Nici nu ne-am scuturat de mahmureala zilelor indigeste de sărbători hibernalo-creștine că „chirurgul” Donald Trump și echipa sa de asasini plătiți au și intervenit cu bisturiele bombardierelor pe trupul oricum slăbit al Venezuelei… „O operațiune strălucitoare!” a exclamat șeful bandei de criminali după „extragerea” odiosului Nicolas Maduro și a sinistrei sale soții din patul lor conjugal… Excitați de veste, maidanezii din Santiago de Chile și din Florida au năvălit în stradă cu steagul țării părăsite și au scandat: „Libertate, libertate!”… M-a cuprins o scârbă transnațională de nedescris, împresurat și de amintirea scenelor stânjenitoare din acel decembrie românesc, cu turmele de naivi visând cai verzi pe pereți la aflarea știrii că dictatorul a fugit… Ca și atunci, și omologului lui din America de Sud i se pregătește o judecată în regim de celeritate, cu niște capete de acuzare însăilate de un Voinea de pe Potomac, zelos să servească și el cauza revoluționară… În actul de inculpare scris în limba engleză, de data aceasta, se vorbește, ca și la noi, odinioară, despre terorism, semn că ultimele trei decenii și jumătate s-au dus degeaba… Găselnița juridică o reprezintă… traficul de droguri, și ipocrizia n-are egal, yankeul pălăvrăgește despre funie chiar în casa spânzuratului… Sila ce mă inundă capătă proporții insuportabile, până unde merge oare manipularea? Știe careva să-mi răspundă?
Deocamdată, deschid manuscrisul cărții Vremuri depresive isprăvită luna trecută și la capitolul al șaptesprezecelea citesc un fragment premonitoriu…
„- Sloganuri absurde, răspunde americanul. Îmi spun să mă întorc acasă. Nu văd că sunt acasă aici? Sunt singurul care este acasă. Nu ei. Suntem peste tot acasă de acum înainte! Locuitorii de aici nu mai sunt la ei acasă !”[1]. Culmea, și naziștii spuneau aidoma – „Deutschland über alles !” – și am văzut cu toții ce a ieșit din ambiția lor de a fi ubicui. Dar nu oricum, ci cu tancurile și bombardierele… Urmașii lor de peste Ocean folosesc armele propagandistice și economico-financiare întâi și-ntâi, iar dacă victimele nu-și plătesc taxa de protecție, vai de capul lor, pretexte se vor găsi lesne pentru declanșarea operațiunilor militare speciale. Ca deunăzi, cu avioanele de luptă trimise de la Washington în Caraibe, pe un aeroport din Puerto Rico, întru amenințarea Venezuelei. Care Venezuelă a avut nesăbuința de a trece în barca BRICS, cu petrolul din adâncurile-i mănoase, spre stupoarea „națiunii indispensabile”. Și ca să-și bage mințile în cap, o navă cu pavilionul țării indezirabilului Nicolas Maduro a fost lovită pe motiv că transporta… droguri. Nu că scopul este înălțător ? Dar cine mai este atent la detalii, cine?
De-ar lua aminte la vorbele astea și groenlandezii, fiindcă presimt că ei vor urma în rescrierea noii ordini mondiale…Cea veche, deschisă de masacrarea atomică a nenorociților japonezi, s-a perimat, cu o Organizație a Națiunilor Unite paralizată de vreo trei decenii…
Câteva pagini mai încolo, găsesc alt pasaj deloc de ignorat…
Și iată-mă reflectând îndelung la vorbele lui Henry Kissinger, care credea că „în călătoria sa solitară pe calea ordinii mondiale pentru cea de-a treia oară în epoca modernă, idealismul american rămâne esenţial ca întotdeauna, poate chiar şi mai mult. Dar în noua ordine mondială, rolul său va fi să furnizeze credinţa necesară pentru sprijinirea Americii prin toate ambiguităţile alegerii într-o lume imperfectă. Idealismul tradiţional american trebuie să se combine cu o evaluare cumpănită a realităţilor contemporane pentru a da la iveală o definiţie utilizabilă a intereselor americane. În trecut, eforturile politicii externe americane au fost inspirate de viziunile utopice ale unui oarecare punct final după depăşirea căruia armonia inerentă a lumii avea să se afirme de la sine.
De aici înainte, puţine asemenea rezultate finale se află în perspectivă; împlinirea idealurilor Americii va trebui căutată în acumularea cu răbdare de succese parţiale. Certitudinile ameninţării fizice şi ale ideologiei ostile caracteristice Războiului Rece s-au dus. Convingerile necesare pentru stăpânirea ordinii mondiale născânde sunt mai abstracte: o viziune a unui viitor ce nu poate fi demonstrat când este prezentat şi judecăţi asupra relaţiilor dintre speranţă şi posibilitate, care sunt, în esenţă, conjuncturale. Obiectivele wilsoniene ale trecutului Americii – pace, stabilitate, progres şi libertate pentru omenire – vor trebui să fie căutate într-o călătorie fără sfârşit. «Călătorule», spune un proverb spaniol, «nu există drumuri. Drumurile se fac păşind»”[2].
Ceea ce anticipasem de mult se va întâmpla în săptămânile următoare – americanii își vor strânge catrafusele militare și se vor reloca în zone geostrategice mai atractive. Economic, bineînțeles ! România și-a pierdut orice interes pentru ei, la ce să-și irosească în continuare vremea pe aici? Sau, probabil, așa s-au înțeles cu celălalt jandarm planetar de la Moscova ! Că nu degeaba Trump și Putin s-au jucat de-a negociatorii pe seama războiului pravoslavnic… Pragmatici ca-ntotdeauna, cei doi și-au reîmpărțit iarăși hălci întregi din glob, spre uimirea guguștiucilor de la București, a căror naivitate pute a prostie tocmai de la… Ulan Bator ! De luni îndestule încoace, ambasada partenerului american tace suspect, niciun val de îngrijorare nu mai inundă spațiul mediatic neaoș, însă nimeni dintre nătângii din capu’ nației românești nu s-a întrebat ce și cum, curat meșteșug de tâmpenie… Să ne fi trădat iarăși „națiunea indispensabilă”, ca odinioară, în 1945? Neîndoielnic, SUA își schimbă periodic președintele, dar năravul, ba ! Ehe, ce mai vaier s-a stârnit în patria ieruncilor, toți clienții „Marelui Licurici” s-au trezit înșelați și abandonați și cui să i-o mai sugă ei, cui, că astfel ni se confesase Traian Băsescu ? Nițică răbdare și-și vor găsi grabnic alt membru demn să-i facă felația cuvenită, că așa-i pe plaiul mioritic, mama ei de lașitate !
Indiferent de drama iscată în vechiul scutlâc de la Gurile Dunării, „Marele Alb” și-a dat întâlnire prin Coreea de Sud cu Xi Jinping, că lumea e largă tare și trebuie rearanjată iute între cei trei lideri mondiali… Asta ca să înțelegeți exact motivul cărăbănirii mercenarilor yankei din România… Trebuincioși degrabă în Venezuela, țară câștigată la schimb cu Ucraina, cedată deocamdată rușilor, mă hazardez să cred.
Cum mă așteptam, comunitatea internațională s-a prefăcut că plouă, nicio reacție fermă de condamnare a atacului terorist din Caracas made in USA, o tăcere lașă ce ne va costa scump în viitorul imediat… Încerc să-mi închipui ce iureș planetar s-ar fi pornit dacă agresorul era Rusia tiranului Putin, oho, ce teorii despre dreptul internațional ori despre suveranitatea popoarelor și neamestecul în treburile altor popoare ne serveau lichelele mediatice contra cost… Așa, însă, imnurile de slavă pentru ucigașul de la Casă Albă nu mai contenesc, lumea trebuie să știe cine-i stăpânul universal ! Să sperăm că selecționatele sportive ale nației de pistolari vor fi excluse de acum înainte din întrecerile continentale și mondiale, pe modelul sancționator aplicat muscalilor, rațiunile fiind identice? Sau va avea întâietate soluția aplicată israelienilor? Apropo, nu vă miră indiferența posturilor de dezinformare în masă de a ne spune numărul morților și întinderea daunelor suferite de bieții sud-americani, vinovați că s-au născut deasupra celei mai bogate pungi petrolifere de pe glob?
Într-adevăr, raiul va fi de-a pururi doar iluzia săracilor, într-o viață de apoi… În asta adevărată, ei sunt siliți să suporte tirania americano-rusă, blestemul omenirii de aproape un secol încoace !
P.S.: Comedia de la Washington a avut și un moment dezgustător de-a dreptul, când bufonul suprem s-a arătat dezamăgit că prietenul său de la Kremlin, pârât că ar ucide prea mulți oameni… Vasăzică, poți să-ți omori semenii dacă te cheamă Trump ori Putin, însă cu măsură… Dar cine e-n stare să le țină măsura celor doi criminali ?
[1] Virgil Gheorghiu, Ochiul american
[2] Henry Kissinger, Diplomația