În capitolul al șaptesprezecelea din cartea Vremuri depresive, făceam o analiză a antecedentelor de politică externă a SUA, una bazată pe intervențiile militare și nu numai. Ei bine, textul acela e în măsură să explice definitiv și ultimele mișcări ale „Jandarmului planetar”…
*
* *
Și o observație frisonantă, în stare să explice multe întâmplări recente și nu doar… „Puțină lume ştie că şefii mișcărilor şi adesea ai statelor africane de după 1945 erau licenţiaţi ai universităților americane, învățau acolo tehnica marxistă a loviturii de stat şi tehnica de conducere marxist-leninistă care au dus la pierzanie și la mizerie țările africane lăsate să încapă pe mâna acelor neisprăviţi. Intelectualul de stânga, în special în universitățile occidentale, a fost una dintre cauzele principale ale degradării Occidentului și a popoarelor unde elevii lor au ajuns la putere. Paradox? Naivitate? Sau abilitate de sfârşit de ciclu, entropie deghizată?”[1] Nici una, nici alta! E vorba doar de o perifidie americană, cuantificată în dolari. Al căror miros nu contează, ce dacă sunt înșfăcați de la marxiști-leniniști !?
Că tot veni vorba despre perfidia „Unchiului Sam”, am uitat oare episodul din anii ’60, concretizat într-un plan clandestin al armatei SUA „de a comite niște atacuri teroriste şi a i le pune în cârcă lui Fidel Castro, ca pretext pentru invadarea Cubei? Şi afirmația asta m-a revoltat … până când am verificat sursa. De data asta, am ajuns la baza de date a National Security Archive, unde am găsit, în format PDF, planurile Operațiunii Northwoods. Departe de a mă liniști, documentul confirma nu doar că acest plan abracadabrant al armatei SUA de a lansa o campanie de teroare «sub stindard fals» pe teritoriul american era real, dar și că fusese aprobat de Lyman Lemnitzer, care era Preşedintele Statului Major General, și trimis mai departe, pentru evaluare, secretarului Apărării, Robert McNamara, în martie 1962”[2].
Și alta, ficțiunea juridică „Al-Qaeda”, „pusă cap la cap, convenabil, de procurorii tribunalului din Manhattan, în ianuarie 2001”[3]… Deopotrivă cu protestul „Războiului împotriva terorii”, inventat la 11 septembrie 2001, atunci când „neoconservatorii s-au folosit de evenimentele acelei zile ca scuză pentru a redesena harta Orientului Mijlociu, pentru a eviscera drepturile și libertăţile cetățenești, pentru a construi statul polițienesc al Homeland Security şi pentru a spori masiv dimensiunile şi puterea guvernului federal. (…)
În realitate, cel mai incredibil atac cyberterorist al tuturor timpurilor a avut deja loc. Mai mult, el a avut loc chiar pe 11 septembrie 2001, în aceeaşi zi în care s-a şi declarat «războiul împotriva terorii». La această lovitură cibernetică au participat teroriști desemnaţi ca atare de guvern și o companie de software cu acces direct la unele dintre cele mai sensibile sisteme computerizate din Statele Unite. lar povestea acestui eveniment este cu atât mai remarcabilă cu cât aproape nimeni nu a auzit de ea.
De ce? Deoarece establishment-ul de securitate cibernetică aflat în plină dezvoltare a decis să o suprime.
De ce? Deoarece această poveste demonstrează că exact acele agenții federale care cer mereu tot mai multă putere sub pretextul isteriei terorismului cibernetic au fost complici activi la cea mai mare lovitură de securitate cibernetică din istorie. Iar potrivit agenţilor FBI, a căror anchetă pe acest subiect a fost şi ea suprimată, fără acest «eșec» al sistemelor de securitate cibernetică, 9/11 nu ar fi putut avea loc, iar «războiul împotriva terorii» nu ar fi putut fi declanșat.
Aceasta este o poveste despre teroare internațională și despre teroriști din lumea finanţelor. Ea se întinde din America până în Arabia Saudită. Din ea fac parte oameni de afaceri, politicieni și reţele teroriste. Şi ea îşi are originile în cel mai neașteptat loc cu putință: în birourile unei obscure firme de «arhitectură software pentru întreprinderi», cu sediul într-o suburbie adormită a orașului Boston”[4].
Ori cea de „narcoterorism” inventată de alți acuzatori publici de pe Potomac la adresa președintelui venezuelean Nicolás Maduro, la sfârșitul anului 2025, oho, ce plan diabolic !
Ca și stratagema pusă la cale de vicleanul Zbigniew Brzeziński prin care sovieticii au fost ținuți în șah vreme de un deceniu (1979-1989) într-un război de uzură cu afganii. Astfel, „mizând că s-ar putea folosi de tensiunile interne din Afganistan pentru a-i atrage pe sovietici într-un lung război de gherilă care avea să stoarcă Armata Roșie de resurse, el a lansat o operaţiune secretă (Operațiunea «Cyclone») pentru finanţarea și înarmarea rebelilor afgani.
Imagini surprinse în timpul operațiunii ni-l arată pe Brzeziński descinzând din elicopter pe graniţa afgano-pakistaneză şi ținându-le militanților islamişti o cuvântare împotriva dușmanului sovietic. Stând în faţa acestor soldați afgani ca un rege care-și împinge pionii spre sacrificiu, Brzeziński ridică, la un moment dat, dramatic, un deget în aer și-și proclamă loialitatea faţă de «sfânta» cauză a acestor soldați: «Pământul de-acolo e al vostru ! Vă veţi întoarce la el într-o zi, pentru că lupta voastră va fi victorioasă ! Și vă veţi recupera casele și moscheile, întrucât cauza voastră este dreaptă și Dumnezeu este de partea voastră ![5]».
Sigur că era un bla-bla de manipulare. Nici lui Brzeziński, nici imperiului pe care-l reprezenta nu le păsa de soarta acestor luptători ori de sfințenia cauzei lor nici cât negru sub unghie. Ce îi interesa pe ei era să se folosească de acești soldaţi ca de nişte pioni în marea lor luptă cu sovieticii.
Brzeziński s-a lăudat, chiar, cu aceste escrocherii, într-un interviu acordat în 1998. Întrebat dacă regretă rolul pe care-l jucase în ascensiunea terorii islamiste în Afganistan, a răspuns: «Ce să regret? Acea operațiune secretă a fost o idee excelentă ! Efectul a fost că i-a atras pe ruși în capcana afgană și voi vreți să regret asta? În ziua în care sovieticii au trecut granița, i-am scris președintelui Carter, în esență: „Acum, avem oportunitatea de a le da sovieticilor propriul lor Vietnam”. Și realitatea este că, preț de zece ani, Moscova a trebuit să ducă un război imposibil de susținut pentru regim, un conflict care a dus la demoralizarea și, până la urmă, la prăbușirea imperiului sovietic[6]».
Acestea nu sunt cuvintele unuia pe care-l doare inima de bieţii musulmani afgani sub ocupaţie. Nu sunt cuvintele unuia care a scris cu mâna lui o carte care se cheamă Marea tablă de șah – un autoproclamat mare maestru al geopoliticii care-şi face strategia cu câteva mutări înainte şi-şi manevrează pionii pentru a da şah mat oponentului.
Din păcate, afganii nu s-au bucurat de pace nici după ce rolul lor de pioni sacrificați în acest joc imperial s-a terminat. De fapt, «răsplata» lor a fost o ţară prăbușită în haos, sărăcie şi război civil.
Retragerea sovieticilor a dus la lupte intestine pentru controlul Afganistanului. Preluarea puterii de către talibani din anii ’90 a dus la ascensiunea Al-Qaeda – alt pion convenabil în lupta imperiului american pentru dominație globală. Și-apoi, în siajul atacurilor de la 11 septembrie 2001, NATO – sub conducerea SUA – a invadat și ocupat Afganistanul. Douăzeci de ani mai târziu, retragerea abruptă și haotică a forțelor americane a rezultat în revenirea talibanilor la putere[7].
În mijlocul acestor imense tulburări, ţara a devenit o ruină. Oamenii, care nu se bucură nici acum de o adevărată independenţă, sunt traumatizaţi de război şi subminaţi de distrugerea aproape totală a infrastructurii.
Chiar și cei care au colaborat cu americanii în această stratagemă bolnavă – cei care s-au oferit voluntar ca pioni în jocul de cucerire a forțelor de ocupaţie – au fost sacrificați atunci când marii jucători au considerat că asta este în interesul lor.
Avem exemplul lui Zemari Ahmadi, un afgan care a lucrat pentru o organizație non-guvernamentală americană care furniza alimente populaţiei subnutrite în ultimii ani ai ocupaţiei americane. În zilele demente care, în vara lui 2021, au precedat retragerea furibundă a forțelor americane, o dronă americană MQ-9 Reaper a confundat automobilul lui Ahmadi, o Toyota Corolla care distribuia apă îmbuteliată în cartier, cu un vehicul terorist plin cu explozibili. Proiectilul a lovit mașina în plin, omorându-i pe Ahmadi și nouă dintre rudele sale, între care șapte copii[8]. După ce lovitura fusese raportată ca un succes împotriva terorismului, Pentagonul a fost obligat să retracteze şi să admită «tragica eroare»[9]. Numai că, după luni de cercetări, s-a stabilit că nici piloţii dronei, nici superiorii lor nu urmau să fie sancţionați pentru această «greșeală»[10].
Asta este logica politicii pe tabla de șah. «Luptătorii pentru libertate» care sunt seduși prin vorbe, bani sau promisiuni să se alăture uneia sau alteia dintre echipele angajate în joc ajung, până la urmă, să realizeze că au fost trădați și abandonaţi de cel pe care și l-au luat drept rege. Descoperă că ei nu sunt decât simpli pioni într-un joc pe care nici nu ştiu că-l joacă.
Departe de a fi un caz izolat, povestea afganilor este doar unul dintre multele exemple în care strategii marilor jocuri recrutează și sacrifică pioni pentru a-și atinge obiectivele geopolitice.
Un alt exemplu despre minciuna și trădarea care fac parte din regula jocului este cel al kurzilor.
Kurzii, un grup etnic de origine iraniană, având limbă şi cultură proprii, ocupă regiunea geografică numită Kurdistan – regiune care, din păcate, nu este o ţară. Kurdistanul ocupă, în mod tradițional, părți din sud-estul Turciei, nord-estul Irakului, nord-vestul Iranului și nordul Siriei – state în care kurzii reprezintă o minoritate numeroasă, dar marginalizată politic. Deși, în haosul care a urmat Primului Război Mondial, au existat mai multe tentative de a le organiza kurzilor diverse regate, republici sau chiar unități administrative sovietice, ei sunt şi astăzi, după atâtea secole, un popor fără țară.
Dorindu-și autonomia, kurzii nu au prea des relații armonioase cu guvernele din țările în care trăiesc ca diasporă. De exemplu, Turcia a refuzat până în anii ’80 să recunoască existenţa kurzilor ca etnie distinctă. lar când au admis, în sfârșit, că în Turcia trăiesc și kurzi, au făcut-o ca pretext pentru a le reprima kurzilor, cu armata, expresia etnică – de la limbă la muzica tradițională[11].
În Irak, lupta kurzilor pentru autodeterminare s-a intensificat în anii șaizeci și a continuat să escaladeze – cu scurte perioade de pauză – pe tot parcursul războiului iraniano-irakian (1980-1988), culminând cu campania genocidară condusă de guvernul baachist al lui Saddam Hussein împotriva kurzilor[12], cu ofensive terestre, bombardamente aeriene, distrugerea sistematică a așezărilor, deportări de masă, plutoane de execuţie şi atacuri cu arme chimice[13]. (Armele chimice nefiind de producție irakiană, fireşte; ele au fost puse generos la dispoziţia forţelor lui Saddam de guvernele american, britanic, german şi francez[14]). Campania lui Saddam s-a soldat cu moartea a 182 000 de kurzi[15].
Având în vedere istoria lor tumultuoasă, nu e de mirare că, spre finalul Războiului din Golf, când președintele american George H. W. Bush a emis un apel infam către «irakieni, să-și ia soarta în mâini şi să-l forțeze pe dictatorul Saddam Hussein să abandoneze puterea», kurzii au răspuns[16]. Văzând în acest apel o garanţie implicită că armata americană – care deja strivea forţele lui Saddam spre finalul războiului – avea să-i susțină, pionii kurzi s-au pictat cu culorile steagului american și şi-au ocupat poziţiile pe tabla de şah.
Dar această revoltă din Irak nu a fost decât o altă stratagemă cinică a marilor maeştri ai imperiului american. Promisiunile lui Bush de a sprijini cauza kurzilor au fost la fel de manipulatoare și de mincinoase ca și cele făcute de Brzeziński afganilor. Imediat ce au pus mâna pe arme împotriva guvernului lui Hussein, kurzii au fost măcelăriți de irakieni – cu elicopterele, cu artileria cu rază lungă de acţiune, cu blindatele. Preşedintele Bush a asistat cu mâinile în sân la masacru, refuzând să ajute insurgența pe care el însuşi o încurajase[17].
Şi n-avea să fie ultima oară când pionii kurzi au fost sacrificați în beneficiul imperiului american. Într-un articol din 2019 pe acest subiect, cercetătorul Jon Schwarz a identificat nu mai puţin de opt ocazii diferite în care guvernul american i-a trădat pe kurzi[18]. Printre alte momente rușinoase se numără un acord secret încheiat în anii ’70 între Henry Kissinger și șahul Iranului cu scopul de a-i înarma pe kurzi numai atât cât era nevoie pentru a agresa guvernul lui Saddam Hussein, dar nu suficient cât să-i ajute să-și câștige independenţa[19].
În lunga istorie a trădării americane intră și modul în care neoconservatorii s-au folosit de kurzi ca de o scuză convenabilă pentru invazia ilegală a Irakului din 2003. De fapt, dintre toate actele dezgustătoare din analele exploatării americane a kurzilor, probabil că acesta a fost cel mai detestabil.
În 2002, în timp ce neoconii, cum li se spune, începeau să-şi croiască pretexte de a extinde nou-lansatul «Război împotriva Terorii» asupra regimului de la Bagdad, media americană a început iar să fluture cauza kurdă. Atrocităţile lui Saddam Hussein împotriva kurzilor, se spunea, erau justificarea umanitară pentru invadarea Irakului[20]. De data asta – temându-se pe bună dreptate de stăpânii politicii externe americane – kurzii au cerut garanţii că nu vor fi din nou abandonaţi dacă se ridică la arme împotriva lui Saddam. Asigurări care au fost date într-o dramatică dezbatere la C-SPAN, în 2003, în care arhineoconul Bill Kristol (sprijinit de un colaborator neașteptat, în persoana lui Christopher Hitchens) şi-a asigurat publicul că, de data asta, SUA nu aveau să-şi trădeze aliaţii kurzi («Nu o vom face ! Nu o vom face!»)[21]
Dar, deloc surprinzător, şi aceste promisiuni au fost o minciună sfruntată. La nici patru ani de la pătimașul lui discurs de la C-SPAN, Bill Kristol publica un articol în propria revistă, The Weekly Standard, explicând de ce era absolut necesar ca, de data asta, America să-i trădeze pe kurzi[22].
lar şi iar, kurzii au crezut minciunile strategilor de politică externă americani; iar şi iar au fost răsplătiți cu mizerii şi trădare. Astfel că au devenit și ei un alt avertisment viu că nu trebuie să crezi niciodată în jurămintele regelui de pe marea tablă de șah – el îşi va sacrifica bucuros pionii loiali de câte ori asta îi va servi obiectivelor lui geopolitice mai vaste.
Sunt mulți alți pioni ale căror triste poveşti de pe tabla de șah a geopoliticii merită spuse. Ucraina este un exemplu de primă mână în partidele de șah ale geopoliticii secolului XXI. Prinşi la mijloc între marii jucători, America și Rusia, ucrainenii au ajuns și ei azi – ca și kurzii, ca și afgani, ca şi atâția alţii de-a lungul istoriei – în bătaia focului imperial, pentru simplul fapt că au nenorocul de a ocupa un câmp dezirabil pe marea tablă de joc. Şi, ca atâția alți pioni în acest joc imperial, ucrainenii învaţă şi ei azi pe propria piele că promisiunile de ajutor venite de la rege nu le garantează nici securitatea, nici independenţa. De fapt, este vorba de un pact al morții, în care ucrainenii obișnuiți trebuie să se sacrifice pe proverbiala tablă de șah în beneficiul unei puteri străine.
Oricât de dezolantă ar fi această metaforă, măcar ea ne oferă o explicaţie directă şi ușor de înțeles a mașinaţiilor geopolitice din jurul nostru. Pe scurt spus, această politică a tablei de şah ne asigură că imperiile încearcă, pur şi simplu, să câştige meciul şi ne amintește că războiul este modul lor de a încerca să preia controlul asupra unei pătrățele de pe marea tablă”[23].
Repetabila istorie, trecutul ca prezent și ca viitor, mereu și mereu… Învingătorii iau totul, nu ? Iar de un secol încoace, „Unchiul Sam” nu prea are rival pe ringul panetar…
[1] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu 1989-1992. Jurnal torinez
[2] James Corbett, Reportaj: eseuri despre Noua Ordine Mondială
[3] James Corbett, Reportaj: eseuri despre Noua Ordine Mondială
[4] James Corbett, Reportaj: eseuri despre Noua Ordine Mondială
[5] Soldiers of God. Cold War, sezonul 1, episodul 20, CNN, 1998
[6] David Gibbs N., „Afghanistan: The Soviet Invasion in Retrospect”, International Politics, vol. 37, nr. 2, 2000, pagina 242
[7] James Corbett, „False Flags: The Secret History of Al-Qaeda”, The Corbett Report, corbettreport.com/alqaeda
[8] Marthieu Aikins, „Times Investigation: In U.S. Drone Strike, Evidence Suggests No ISIS Bomb”, The New York Times, republicat la 3 noiembrie 2021, archive.md/BUVW9
[9] Eric Schmitt and Helene Cooper, „Pentagon acknowledges Aug. 29 drone strike in Afghanistan was a tragic mistake that killed 10 civilians”, The New York Times, republicat la 3 noiembrie 2021, archive.md/usYIx
[10] Eric Schmitt, „No U.S. Troops Will Be Punished for Deadly Kabul Strike, Pentagon Chief Decides”, The NewYork Times, 13 decembrie 2021, archive.md/2BAG6W
[11] Selem Aslan, „Nation-Building in Turkey and Morocco: Governing Kurdish and Berber Dissent” (New York: Cambridge University Press, 2015), pagina 131.
[12] „Genocide in Iraq: The Anfal Campaign Against the Kurds”, Human Rights Watch, iulie 1993, archive.is/liHLX
[13] „Human Rights in Iraq” (New Haven: Yale University Press, 1990), pagina 75-85
[14] Tony Paterson, „Leaked report says German and US firms supplied arms to Saddam”, Independent, 18 decembrie 2002, archive.is/XIHPs
[15] „Genocide in Iraq: The Anfal Campaign Against the Kurds”, Human Rights Watch, iulie 1993, archive.is/liHLX
[16] „War in the Gulf: Bush Statement; Excerpts From 2 Statements by Bush on Iraq’ s Proposal for Ending Confict”, The New York Times, 16 februarie 1991, archive.is/İOE0M
[17] Micah Zenko, „Who Is to Blame for the Doomed Iraqi Uprisings of 1991?”, The National Interest, 7 martie 2016. archive.is/C0IBE
[18] Jon Schwarz, „The US is Now Betraying the Kurds for the Eighth Time”, The Incercept, 7 octombrie 2019, archive.is/gYFaK
[19] Andrade Gregory Diamond, editor, „The Unexpurgated Pike Report: Report of the House Select Committee on Intelligence, 1976” (New York: McGraw-Hill, Inc. 1992), pagina 139
[20] Jeffrey Goldberg, „The Great Terror”, The New Yorker, 17 martie 2002. archive.is/xmnWn
[21] „War with Iraq”, C-SPAN, 28 martie 2003. bit.ly/3tHJQmW
[22] Michael Rubin, „Enabling Kurdish İllusions”, AEI, 19 martie 2007, archive.is/zEgCF
[23] James Corbett, Reportaj: eseuri despre Noua Ordine Mondială