Nu foarte demult, am cunoscut un bărbat care mi s-a destăinuit ca nimeni altcineva până la el. Tipul nici măcar nu era ramolit, undeva între 50 și 60 de ani, însă se ținea bine, nu-i dădeai vârsta. Un om activ, preocupat și viu, cu sticlirea aia neastâmpărată în ochi. Și totuși, într-o zi, nu știu ce i-a venit să-mi spună că s-a săturat de viață. „Am obosit, și-a început confesiunea, zău, crede-mă ! Am obosit să mă trezesc în fiecare zi, le-am socotit, sunt vreo douăzeci de mii de zile, enorm ! Uneori, când se ivesc zorii și stau cu privirea pironită în bezna ce se împrăștie, îmi zic: «Ce-ar fi să-mi bag picioarele în ea de viață» ! Și îmi imaginez reacțiile celor din jur, unele sincere, altele prefăcute. Cum mă vor îngropa fără popă și cum mă vor uita în numai câteva săptămâni. Ca și cum n-aș fi existat, mă sperie amnezia celorlalți în astfel de situații. Unde se duc toți anii ăștia pe care îi tot car cu mine, unde ? Să-ți iei lumea în cap, nu altceva ! Dar nu am puterea să fac gestul izbăvitor, așa încât mă ridic mecanic din pat, după ce înghit o porție sănătoasă, pe dracu´ sănătoasă !, de gudron mediatic de la Michiduță ăla ivit din televizor, și mă arăt oglinzii din baie în toată splendoarea ruinei ce am devenit. Ai contemplat vreodată o ruină ? Te cuprinde o frică metafizică greu de explicat. Iar să mă bărbieresc, să mă spăl, să mă cercetez în silă ? Cândva, aveam un păr negru, creț și des, obrajii nu-mi căzuseră într-atât de dizgrațios, fruntea nu-mi era o arătură gloduroasă ca acum… Cândva… La naiba ! Lama alunecă pe pielea șănțuită, iar mintea o ia razna. Îmi dezmorțesc amintiri pe care le ascunsesem cu fereală și zâmbesc blazat. Apa mă înviorează cât de cât, o simt șiroind peste o carne fleșcăită și resemnată… Aș părăsi-o fără reținere, dar n-am în coaja cui să intru, nu mi-am dorit niciodată să fiu altcineva ! Arunc pe față niscaiva parfum, să estompez mirosul de râncezeală și îmi ascult depresiv inima bolnavă, împodobită cu două stenturi. Îmbrac în grabă niște haine, cam mereu aceleași, mănânc cam mereu la fel, mă intersectez cam mereu cu aceleași figuri, dialogurile sunt și ele neschimbate, ce mai, o rutină înnebunitoare. Să urli la cer, să izbești cu barda în lună și stele ! Seara nu diferă nici ea de cea de ieri, de alaltăieri, dintotdeauna, ca și noaptea. Tot mai scurtă și mai plină de frământări, de nesomn și coșmaruri, de spaime nerostite. A doua zi o iei de la capăt… Până când ?, te întrebi revoltat.” L-am ascultat cu atenție, dar și cu un soi de compasiune, deși nu aveam chef de el. La tinerețe, nu-ți irosești vremea cu lamentările „boșorogilor”. Interlocutorul meu a mai trăit destul, a murit pe la 80 de ani și habar n-am cum s-a mai suportat pe sine în ultimele lui respirații…
Amintirea întâlnirii mi-a țâșnit din memorie deunăzi, la auzul știrii că o româncă, frumoasă și promițătoare, s-a aruncat din înaltul Catedralei Saint Paul din Londra. Sărmana avea 23 de ani și o carieră strălucitoare înainte, se mutase cu întreaga familie în Anglia și se dedicase salvării altora. Nu și a ei, se pare ! Îl iubea pe Dumnezeu și se plângea că e nefericită. Încolțită de singurătatea mohorâtă și ademenită de Chemarea Absolută, s-a prăvălit în zbor pe dalele de marmură rece ale lăcașului londonez. De acolo, de sus, i s-a revelat, probabil, că viața este un șir de corvezi bicisnice, o luptă nesfârșită, însă totdeauna pierdută !, cu nesuferita rutină, cu efemeritatea… Clipa aia de monstruoasă luciditate i-a fost fatală. Și a ales să nu se lase umilită de toate acestea, să-și salveze sufletul încă proaspăt și nestâlcit de preazilnica robie în mlaștina renunțărilor… A speriat-o bătrânețea cu cortegiul ei de batjocuri, a zărit-o la orizont, departe, dincolo de Tamisa, și s-a hotărât s-o înfrunte. I-a întors spatele, i-a zâmbit superior, și-a deschis aripile crude și a rămas de-a pururi tânără, neschimonosită de urcarea în etate.
Sfântul Paul a tresăsit, surprins de gestul superbei sinucigașe, și-a adunat degetele mâinii drepte și le-a mișcat în numele Tatălui, al Fiului, al Duhului… Amin !