Aflu că scriitorul este  la casa părintească din Slătioara încă de dinaintea pandemiei. Fără să-l anunț, îl vizitez, din când  în când mă dau în vânt după astfel de surprize. Deschid emoționat poarta moroșenească  de la intrarea în raiul pământesc, așa mi se pare. Poteca duce pe lângă „plantația” de mure, mărginită  de trandafiri viguroși cu buchete cărnoase, și  o cotește la stânga. Totul e verde crud și parfumul florilor  te îmbată. „Mesteceni albi cădelnițând frunzare” iscodesc cerul de-un albastru scăpărător, poate că Serghei Esenin  i-a văzut cândva aici… Ușa conacului este deschisă, semn că n-am venit degeaba. Le zăresc   pe soția prozatorului  și pe una dintre fiice. Mă întâmpină călduros și îl cheamă pe amfitrion. Autorul capodoperei literare Niște țărani apare șovăielnic, îmbrăcat impecabil și sprijinit în bastonul  cu măciulie argintie. Este proaspăt bărbierit  și are aerul acela boieresc pe care doar puțini l-au moștenit  de la părinți. Îl îmbrățișez cu dragoste și îl însoțesc  la foișorul ridicat la umbra unui tei uriaș. O farfuriuță cu dulceață de cireșe și un pahar cu socată mă trimit nostalgic în lumea de altădată – una așezată și ospitalieră, infinit mai cumsecade decât cea de astăzi.  Memoria octogenarului  grăbit să devină nonagenar este fabuloasă, l-aș asculta zile în șir. Istoriarele depănate au savoare, au chip și tâlc, slătioreanul s-a născut cu harul atât de rar al povestirii. Amintiri despre lunile petrecute în lagărele  de la Medgidia și Cernavodă, pavoazate cu o lozincă  absurd-grotescă: „Trăiască lagărul păcii  democrației socialismului !”; apoi cele despre Grigore Vieru, Nicolae Dabija și călătoriile la Moscova și Chișinău, în căutarea mormântului  tatălui, erou al ultimului război mondial. Aidoma bunicului, căzut în răzbelul din 1877, neam de patrioți răsplătiți de Regele Mihai înainte de  descălecarea sovieticilor, în 1944…  Fostul director  al teatrelor „Mic” și „Național” se plânge că „l-au  lăsat ochii”,  apoi mă invită să văd capela din curte și casa, pregătită să fie transformată în muzeu. Ce privilegiu! Mulțumesc Domnului că l-am  cunoscut pe Dinu Săraru și că m-a primit în  templul acesta de românism și ortodoxism ! Duhul Sfânt a pogorât, nu-i nicio exagerare, în grădina dindărătul porții maramureșene pe care tocmai am închis-o cu inima învolburându-se peste răscoale. Poarta, ca gură de rai…