Anii se scurseseră pe nesimițite, mișeii!, și îi împovăraseră pe cei doi bătrânei cu beteșuguri și aleanuri cât nu puteau căra în spinările gârbove. În bătătura  lor încă neastupată de bălării,  vara li se părea fără mărginire. Pe poartă arar mai pășea picior străin,  oamenii  se împuținaseră dintr-odată și satul își primea resemnat și costeliv soarta tristă. Soarele pripea a ploaie, o fierbințeală făcea ca toate lucrurile să tremure în aer, deșirate și nechenăruite.

– Parcă am vedenii, mă, omule, zise Ioana. Mă chiorăsc  așa în zare, la viața ce ni  s-a dus  ca o cățea turbată și zăresc umbre goale. Mi s-a lăsat o ceață groasă pe ochi, doar nu m-o încolți…(se feri să rostească numele aducător de stricăciune veșnică)

 – De, mă, muiere, că destul te-ai bucurat și de limpezime, ce-oi vrea la 80 de ani ? se miră Panait. Și nu mai cobi, mai ho cu boscorodelile, să  nu te ajungă dindărăt!

– Ce  proastă am fost  că te-am luat ! răbufni ea, stârnită de perdaful moșului.  Eram cea mai frumoasă din mahala și ai mei voiau să mă dea după unul cu avere. Însă nici noi nu eram săraci, aveam pământuri și la Olt, și la Verdea, plus loturile alea de la Nisipuri. Dracu’  m-a îmboldit spre tine, nici chipeș, nici bogat. Și negricios pe deasupra!  își vărsă  năduful mai vechi femeia.

– Ce tot îndrugi acolo? Mai tacă-ți fleanca, meliță fărâmată! De unde scorniși ditamai parascovenia, uitași cum te-am dus la altar ?  Ca ieri fu… Pe la asfințit,  mai știi?, săream în șaua murgului cel alb, o mândrețe  de armăsar, și porneam pe linii, ridicând țărâna până în vârful duzilor rotați. Puneam flinta pe grumazul animalului, cu țeava între  urechile lui, și trăgeam în văzduh, să afle vecinii  că Panait are un foc la inimă. Ehe, mă ardea o vâlvătaie la lingurică și nu-i găseam neam leacul, simțeam  că mă preface în scrum. Mi se  aprinseseră călcâiele  după tine,  bată-te Maica Precista, îți licăreau  ochii  de credeam  că sunt stelele din Carul Mare. Și coada neagră și lungă  pe care o purtai  când în față, când în spate, de mă secai la suflet. Visam mereu că  te cuprind de mijloc, că îți despletesc părul  mătăsos și îți mângâi trupul  neînceput… Da’  chiar, tu de ce nu intrai în obor la trecerea mea pe uliță? Și-ți mai dădeai și  cu busuioc pe la țâțe, de m-apucau pandaliile și mă băgai în boală ! Celelalte fete o zbugheau speriate în dosul ogeacului ori de câte ori  slobozeam câte un plumb încins, numai tu mă înfruntai în ciudă, semeață și râzăreață. Că doar nu te înghiontea Împielițatu’ de la  spate? o răstignea pe  jarul de demult Panait și pufăia printre dinții lipsă.

– Ce prostii mai risipești, omule ! Îmi plăcea  nebunia ta, că nu mai era altul să gonească pe cal cu pușca în vânt, de-i sculai și pe răposați  din groapă ! Te lătrau câinii, găinile se pitulau în șopru, orice vietate căpia,  fiindcă te abăteai ca o furtună din senin. Așa că îmi căzuseși  cu tronc, cu privirea ta zbârlită și focoasă, da’, zău,  c-am fost o proastă! repetă  femeia înadins, de-a naibii, ca să-și necăjească bărbatul, deși mai simțea că inima îi zvâcnește ca odinioară.

– Te trăsnește Dumnezeu, muiere neroadă ! Ți-am făcut  doisprezece plozi, nu apucai să-l înfeși pe unu’, că altu’ ciocănea  în geamul odăii…

– Mai taci,  spurcatule,  că mâine te cheamă la ceruri  Ăl’ de Sus  și atunci să te văd pe unde scoți cămașa! De nu te-o ademeni Necuratu’… Că mi-aduseși aminte, păgânule !, din doisprezece prunci ne-au rămas jumătate, șase s-au stins la înțărcare. Mă tot gândesc, ne-o fi blestemat cineva, că prea erai nesocotit la minte  în tinerețe. Nimeni nu-ți încăpea  în voie și iute îl  mai înghesuiai  în praf și-n  sudălmi aspre pe nenorocitul care îți  pica în palmă. Te chercheleai și scăpărai din te miri ce, urât arțag aveai, mă, zănaticule ! Noroc că te-au potolit necazurile, mersul ăla la cimitir cu tronurile de-o șchioapă pe umăr ți-a domolit melicul…

Furtuna înceta brusc și  din ochii veștejiți ai octogenarilor uitați pe o prispă dăulată se prelingeau  lacrimi uscate și amare. Își jeleau odraslele duse înainte de soroc… Un clopot spărgea tihna încremenită a zilei  de vară. O altă zi de prisos.

– Auzi, s-a mai prăpădit  cineva. Al miertii, a scăpat de gâlceavă și de daraveri ! Că nu ne mai ia și pe noi, că m-am săturat să țin umbră pământului degeaba, răbufni Panait și-și cercetă muierea cu o sticlire jucăușă în rotocoalele de sub sprâncenele cernite.

                                                  *

Ioana și Panait  au trăit aievea în satul bunicilor mei și poate că dialogul acesta s-a petrecut cândva,  ori poate că nu. Cine mai e stăpân pe de-a-ntregul peste amintirile lui ? Lumea lor  mi s-a ivit deodată la nunta fetei lui Marcel, prietenul neasemuit al copilăriei mele de basm… Amintirea ei mi-a încălzit ascunzișurile lăuntrice, tulburate de un București noptatic mai dihai ca chipul Belzebuthului. Cu  clădiri  dărăpănate și mizere, cu străzi năpădite de gunoaie, un oraș mâncat de scorbut. Și haitele de adolescenți beți și drogați, eșuați  pe un promontoriu al pierzaniei, copii ai ratării…

Ce dor îmi e de povestea de adineauri !