Alt an, altă ghiulea legată fedeleș la picioarele noastre de ocnași efemeri… O vom târî  după  noi încă  365 de zile dacă Cel de Sus ne va îngădui pe  mai departe silnicia… Și, printre preazilnicele  sforțări, vom zâmbi, vom râde chiar, bucuroși că suntem  de-a  dreapta Lui, păcătoși urgisiți și binecuvântați, deopotrivă, să trăiască… Uneori, ne vom îndrăgosti,  de o frunză foșnitoare, de un petic de cer ori de o rază de soare  poznașă, de o filă de carte, de o culoare, de un sunet… Sau de un surâs în stare să topească ghețarii ce ne-au crescut pe dinăuntru… Ne vom mângâia bunicii și părinții (măcar în gând) și le vom mulțumi cu o lacrimă ascunsă în ochii  nevindecați de plâns… Copiilor și nepoților le vom cânta cu inima înflorită colindul tinereții fără bătrânețe și-al  vieții fără de moarte… Celor dragi le vom ura zile de vară nesfârșită și ploi rodnice, să le  sfințească sufletele cu apa vie… Dușmanilor? Îngeri aducători de păreri de rău și vestitori de  remușcări…

Și tuturor,  știuți și neștiuți, vă zic așa:

 „Viața este scurtă,

 Un  pic de dragoste,

Și apoi bună ziua!

Viața este scurtă,

Un pic de speranță,

Un pic de ură,

Și apoi  bună seara !”[1]

Aici este însă dimineață. Dimineața unui  alt început de an…

––––––––––––

[1] Leon de Montenacken, Viața este scurtă