Îl sun pe Augustin Buzura.

– Ce faceţi ? îl întreb.

– Stau aşa, ca de vânzare, îmi răspunde. Situaţia este cum se prezintă, ca să folosesc o expresie  idioată din armată. Va veni o zi  când voi face mai puţine lucruri  ca acum, de aceea mă prefac că îmi înţeleg situaţia precară. Mă comport ca un om matur, ce altă variantă am ?

Discutăm despre una şi alta  şi mă întăreşte  tonul părelnic optimist al romancierului, serenitatea cu care îşi priveşte beteşugurile.

                                                        *

Ies la masă cu Augustin Buzura  şi Angela Martin, ultima îmi dăruieşte  culegerea sa de eseuri – Între cuvânt şi tăcere.  Nu ne-am mai văzut  de foarte mult  timp. Afară e o căldură năucitoare, însă instalaţia de răcire pe bază de vapori face suportabilă şederea pe terasa restaurantului Harbour. Leneveala  Bucureştiului  plecat  în vacanţă şi „Familiara tristeţe  de miez de vară.”3 Discutăm despre ultimele întâmplări politice şi judiciare, despre lipsa de perspectivă  a unei ţări  aproape dezintegrată. Scriitorul îmi  povesteşte că, până în 1989,  ţiganii  aurari din  zona  Huedinului  călătoreau prin  Europa  şi făceau negoţ cu podoabele din metalul atât de râvnit. Săptămânal se adunau într-un centru Loto-prono din oraş unde îşi spuneau unii altora cum le-au mers afacerile. Invariabil, peste  ei năvăleau  securiştii. Femeile îşi scuturau fustele înflorate şi podeaua se îngălbenea ca prin vrajă. Flăcăii  cu ochi albaştri  culegeau de pe jos inelele, cerceii şi  monedele sclipicioase şi plecau mulţumiţi pe la casele lor. De fiecare dată, întâlnirile acestea se petreceau la fel, ca într-un film  mereu dat înapoi. Şi toţi erau mulţumiţi, tuciuriii că îşi  continuă nestingheriţi negoţul  profitabil, securiştii,  că îşi servesc patria.

                                                         *

Mă plâng romancierului că România are o societate civilă debilă. „Ştiţi  cum e societatea noastră civilă ? îmi explică fostul medic psihiatru. Ca o broască supusă şocurilor  electrice. În anul I de facultate făceam acest experiment. Broasca era curentată şi muşchii ei se  contractau şi  reacţionau violent. Cu cât sporeai intensitatea fluxului,  animalul devenea inert. Aşa s-a întâmplat şi cu românii după 1990. Au fost  supuşi atâtor  încercări, încât  azi nu  mai răspund niciunui  stimul”.

                                                           *

„Unul dintre cei 57 de turnători care m-au pârât la Securitate  a fost chiar medicul de la care am învăţat tot ce ştiu despre psihiatrie. Un om special, căruia mă mărturiseam ca unui mentor. S-a sinucis demult, iar când i-am găsit  numele sub informările din dosarul  meu de obiectiv, am suferit  enorm. Alt delator era Eugen Uricaru…” şi prozatorul se întristează dintr-odată.

                                                            *

„De la Gogu Rădulescu  am primit, până în 1989, documente  din care am luat cunoştinţă  de  aventurile amoroase ale  Elenei Ceauşescu cu soldaţii germani. Ca şi de relaţia homosexuală dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej şi  Nicolae Ceauşescu, îmi era şi teamă să car în minte atâtea informaţii  de  grad 0. Cu câteva zile înainte de evenimentele din decembrie, m-am dus la sfinxul din Comana şi  l-am atenţionat că  regimul comunist se va prăbuşi. Ca să scăpaţi trebuie fie  să vă internaţi în spital, fie să acceptaţi să vă duc la reşedinţa ambasadorului Olandei de la Bucureşti, fie să vă alăturaţi  revoluţionarilor. Demnitarul m-a repezit cu o  violenţă  pe care nu i-o bănuiam şi mi-a zis să am grijă de mine. I-am repetat ce-mi  spusese de atâtea  ori: fereşte-te  de fiara în agonie pentru că loveşte cu picioarele din spate  şi nu ştii pe cine nimereşte. Fostul ministru s-a dus la Televiziune  şi era cât pe-aci să fie linşat. Gărzile cu brasarde tricolore l-au arestat şi justiţia l-a condamnat. Umbla  într-un pantalon soios şi o cămaşă de corp pe care jegul se aşezase  în straturi. Săracu’ , schimbarea  regimului l-a găsit  cu 19.000 lei la CEC… Îşi pierduse minţile şi numai eu ştiu cât m-am zbătut să-l scot din puşcărie. Inclusiv la Ion Iliescu am încercat, dar în zadar. Am izbândit în cele din urmă şi l-am internat într-un azil evreiesc, cu banii strânşi de la unul şi altul. A murit după câteva luni cu ziarul România Mare pe piept. A fost un tip special, cult şi  carismatic, cu o ureche muzicală  cum numai dirijorul Mandeal mai are. Câţi scriitori şi oameni de cultură se ploconeau la el să le deconspire numele confraţilor care urmau să fie  promovaţi în Biroul Executiv1… Ştiţi, se explicau  lingăii, să ne punem bine cu ei încă de acum, să le intrăm pe sub piele”.

 Mie, figura lui Gogu Rădulescu îmi inspira  altceva, avea un aer necioplit,  de docher, remarc eu. „Păi, în tinereţe, l-au bătut ţărăniştii pe la Târgu Mureş şi i-au turtit nasul, de aici înfăţişarea de brută cumsecade” îmi explică  prietenul meu învârstnicit.

                                                        *

„Confruntările mele cu securiştii erau savuroase. Deşi, recunosc, în ultima vreme se stilaseră mult, aveau ştaif cultural. Mă bănuiau că trimit  manuscrisele cărţilor în  străinătate, aşa că preferau un scandal mai mic decât unul mare. Căci refuzul publicării la editurile de acasă ar fi însemnat o problemă internaţională. Şi se temeau, de aceea dădeam de înţeles că  au informaţii corecte. Jucam tare, numai aşa am trecut de cenzură fără schilodirea propriei opere. După fuga lui Ceauşescu, într-o zi, mergeam pe bd.Magheru. Baricade, spaimă, oameni de bine înarmaţi şi neraşi,  ce mai, ca la revoluţie. Brusc, îmi apare în faţă unul din ofiţerii care mă aveau în gestiune. De unde pizda mă-tii ai ieşit, mă, nemernicule ? am izbucnit  cu ură. Ăsta zâmbeşte triumfător, îmi arată o ureche însângerată,  cu un găuroi în lob şi-mi aruncă zeflemitor: «M-am orientat la timp, asta e» şi a trecut mai departe, cu  banderola patriotică pe braţ”.

                                                      *

„Detestam zilele de naştere ale Ceauşeştilor. Trebuia să scriem  articole pentru cinstirea celor doi. Odată i-am zis securistului că omagiul meu va încăpea pe cartela de carne. Răbufnirea mea nu le-a picat bine deloc şi tare m-au mai perpelit atunci”, îşi aminteşte Augustin Buzura.

––––––––––––––

 1În Memoria ca zestre, Nina Cassian notează că „cel mai mare demnitar pe care l-am cunoscut mai îndeaproape (ca şi Ana Blandiana şi Augustin Buzura) a fost Gogu Rădulescu, care, datorită  şi soţiei sale, Dorina, se simţea bine în compania artiştilor şi scriitorilor”.

                                                – va urma –