Îi spun lui Augustin Buzura tărăşenia mea cu evreii. Râde. „Staţi liniştit, îmi zice. Îşi fac şi ei datoria,  fundaţiile lor  trăiesc din descoperirea  antisemiţilor. Şi eu am fost reclamat că aş fi  antimaghiar. Scrisesem,  cândva, cum, în 1940, hortiştii i-au înjugat la car pe fruntaşii din satul părinţilor mei. Când tata s-a întors  acasă, avea spinarea roşie şi plesnită, de la  bicele primite. Nu am uitat nici moartea unui popă  de la Huedin, tot atunci. Maghiarii  l-au umflat cu pompa de la bicicletă până a crăpat, sărmanu’. La noi, în România,  suntem  acuzaţi de antisemitism şi antimaghiarism, dar toţi fac politică antiromânească, mama ei de treabă !”

Ciudat, un „antimaghiar” şi un „antisemit”  se plâng  unul altuia în propria  lor ţară că sunt vânaţi de străini… Discuţiile cu Augustin Buzura sunt un fel de terapii, sunt  iluminările mele într-o lume de gang.

                                                        *

Soare molatic, blajin. Toamnă cu miresme. Augustin Buzura îmi povesteşte că  azi noapte  se făcea că pleacă pe lumea cealaltă.

–  Cum adică ? mă arăt curios.

–  Îmi luam rămas  bun de la oameni, eu singur, într-o parte, ei, în cealaltă.  Pe poteca mea nu mai era altcineva, nu aşa se moare ?

Ba bine că  nu, exact astfel, nu altcumva, o iei pe o cărăruie numai a ta.

– Altădată, l-am văzut pe Dumnezeu, îşi continuă mărturisirea  romancierul. O lumină albă, orbitoare, cu un centru incandescent. Nu İ-am văzut chipul, ştiam  doar că este El. M-am apropiat, aveam în  mână  o coală albă. L-am rugat să-mi dea un autograf, însă M-a refuzat, iar eu l-am certat. Într-un târziu, s-a pornit  un fulger, cu tunet cu tot, a coborât pe hârtie  şi a caligrafiat numele… Domnului. Cu litere clare şi îngrijit scrise. O dată l-am văzut  şi pe Cristos. Aşteptam amândoi în afara cetăţii Ierusalimului, legaţi cu acelaşi lanţ  de mâini.  Lanţul era de aur, cu zale mari. Eu  păşeam  apoi în spatele  Lui, ca doi răufăcători, şi mi se  făcuse teamă. La capătul drumului ştiam că ni se sorocise răstignirea pe cruce. M-a impresionat dintotdeauna frica resimţită de Iisus, anticiparea şirului de suferinţe şi trădări ce i-au premers ridicarea la cer.

În jurul nostru, pe terasă, clienţii restaurantului beau bere, mănâncă şi tăifăsuiesc. Un lăutar cântă. Zaraza, atmosferă de Bucureşti interbelic.

                                                    *

 Augustin Buzura îmi spune  că cine citeşte Biblia şi Shakespeare a aflat tot, nu trebuie să mai caute nimic  altundeva, acolo găseşti totul. De l-aş fi cunoscut pe prozator la tinereţe, destinul meu ar fi fost, sigur, altul. Cu câtă  bucurie şi căldură  îl întâmpin mereu pe omul acesta, de-o rară nobleţe sufletească, profund şi etic !

                                                        *

Augustin Buzura îmi explică gafele pesediştilor. Prima, lipsa unei prese care să le susţină inteligent interesele. A doua, absenţa unor intelectuali credibili şi vocali, aşa cum se întâmplă în tabăra adversă. A treia, ignorarea  segmentului  tânăr de populaţie. A patra, folosirea mijloacelor   tradiţionale de influenţare a sufragiului şi neglijarea celor moderne. A cincea, atitudinea mereu defensivă – ba că sunt criptocomunişti, ba că  sunt corupţi,  ba că sunt antioccidentali – fără o ripostă fermă… A şasea, inexistenţa alternativelor, a unei alternative de rezervă.

 Pe a şaptea o adaug eu, neinspiraţia în a desemna un candidat atât de necopt, precum Victor Ponta.

                                                      *

Augustin Buzura îmi povesteşte că a aflat de la un securist bătrân un lucru aproape neverosimil. Cică ăia de dinaintea revoluţiei din 1989 se  îngrijeau de rezerva de cadre încă din frageda  pruncie a celor aleşi. Bunăoară, Bogdan Olteanu, de creşterea şi evoluţia  căruia se îngrijeau de pe-atunci, deşi actualul viceguvernator  al Băncii Naţionale nu împlinise 13 ani… Pe acelaşi criteriu, Silviu Brucan a racolat intelectualii  din Grupul pentru Dialog Social, pe care l-a şi înfiinţat în 1990, devreme. Ascult şi nu mă mai mir, serviciile secrete, de oriunde şi de oricând, sunt în stare de orice.

                                                    *

 – Mihai Viteazul a fost un condotier în solda austriecilor, îmi povesteşte Augustin Buzura. La Călugăreni  a tăiat un cap al podului  pe care ar fi trebuit să înainteze otomanii, iar apoi a fugit  în Transilvania. Acolo i-a trădat pe unguri, dar n-a scăpat de răzbunarea lor la final. Iar Ştefan cel Mare, în testamentul său, a lăsat cu limbă de moarte să ţinem aproape de turci, fiindcă, spre deosebire de alţii, ăştia îşi respectă cuvântul. Domnitorii noştri  au destule umbre, însă hagiografii autohtoni i-au transformat  în icoane, i-au făcut legende.

– Păi ce  e istoria, dacă nu legendă ? întreb eu. Oricum,  prefer sanctificarea unor eroi vicioşi, în jurul cărora să ne strângem simţirea patriotică şi să păstrăm unită România. Distrugerea acestor legende, la ucazul apostolilor globalizării, este pericolul mortal al românismului. În curând ne vom pierde  identitatea, nu întâmplător manualele de istorie  alocă azi spaţii generoase unor indivizi precum Monica Macovei, Andreea Esca, Vladimir Tismăneanu… Se lucrează perfid şi premeditat la desfiinţarea naţiunilor, ciuma euro-atlantică s-a abătut asupra noastră şi noi o  ridicăm în slăvi. Adunătură de nătângi, asta suntem, iar posteritatea nu ne va ierta în veci !

Afară plouă în continuare, cu sfoiag şi sânge reavăn, ceaţa are culoarea funinginii, e un întuneric înfricoşător. Trimişii Fondului Monetar Internaţional  la Bucureşti  bat  cu pumnul în masa guvernului român şi ne croiesc viitorul cum le e pofta… Habar n-au de Mihai Viteazul  şi Ştefan cel Mare, tot ce contează este deficitul bugetar…

Decembrie, luna sfârşiturilor…