Peste câteva zile, mai precis la 22 septembrie, Augustin Buzura ar fi împlinit 79 de ani… Am atâtea amintiri cu  marele prozator,  încât adesea mă las  pradă lor… Pe unele le-am scris în Jurnalul banalității, pe altele nu… Așa că vă las să  le citiți sau recitiți, ca un omagiu pentru un  om minunat…

                                                            *

Îl sun pe Augustin Buzura, să-i dau bineţe în noul an. „Am avut un început  mizerabil, cu febră, am tuşit ca un măgar, mă simt  ca un semi-gunoi” îmi mărturiseşte romancierul. Omul  acesta este un stabilopod pentru mine, îmi oferă siguranţă ştiindu-l acolo, undeva. Discutăm săptămânal la telefon şi vorba sa domoală mă întremează întotdeauna. „Miercuri plec la Viena, cu blestemaţii ăştia de ochi, s-ar putea să mă opereze, altfel orbesc. Ar fi  ca o pedeapsă, cum  să trăiesc în beznă ?” se revoltă scriitorul meu drag, mare iubitor de…  full-contact !

                                                         *

Sun la Augustin Buzura, să aflu dacă s-a întors de la Viena. „Nu mai este nicio şansă, medicii mi-au  zis că nu este posibilă o nouă intervenţie chirurgicală la ochi. În curând voi orbi”, îmi mărturiseşte  romancierul.

                                                        *

„Sunt aproape orb,  stăteam cu ochii în tavan”, mi se destăinuie  stins Augustin Buzura. Orb în atâta alb,  ce dramă !

                                                          *

Îl sun pe Augustin Buzura. “Îmi este scârbă să mă uit la gâlceava politică şi-mi este dor de activiştii politici de altădată. Ăia erau oameni cu  carte, Ştefan Andrei, Ion Traian Ştefănescu, Paul Niculescu Mizil, pe când ăştia, nişte repetenţi !  Mă dezamăgeşte infantilismul  lui Crin, îi atacă  pe toţi  şi vrea să fie votat de cei pe care îi jigneşte”, se ambalează, pe bună dreptate,  romancierul. Vă simt mai tonic, îi zic. “Da’ de unde, m-am obişnuit cu întunericul. Şi mai e ceva, am găsit pe cineva care să mă scoată la plimbare, că singur nu mai pot ieşi  din casă”, îmi  mărturiseşte cu voce scăzută.

                                                         *

„S-a lăsat noaptea aia nesfârşită, la mine nu mai există zori”, mi se plânge Augustin Buzura. Plouă mărunt, cu tăciuni stinşi de stele.

                                                          *

– Cum a fost la Atena ? îl întreb pe Augustin Buzura.

– Senzaţional ! îmi răspunde. Am găsit un specialist care mi-a zis că în  două săptămâni voi putea citi iarăşi, cu nişte ochelari  speciali. Aşa că după Paşti mă întorc în Grecia.

Îi povestesc impresiile mele după vizita la clinica Monza.

– Ăştia aşa sunt, în 1992 am suferit  intervenţia  chirurgicală pe cord, în SUA. Toţi membrii echipei de medici, înainte de operaţie, veneau, pe rând, la mine, se prezentau  şi îmi explicau  ceea ce urma să se întâmple. Apoi am vizionat un film împreună  şi am înţeles  cu adevărat ce înseamnă un  by-pass. La sfârşit, mi s-a dat o hârtie s-o  semnez. Îmi asumam orice consecinţă, dar o făceam în cunoştinţă de cauză. Mai târziu, la Viena, lucrurile  stăteau exact invers. Suferisem o  altă intervenţie chirurgicală, de data aceasta la rinichi. Trecuseră  câteva  zile şi refuzam să mă dau  jos din pat, să mă spăl şi să mă bărbieresc, mă simţeam îngrozitor. Într-o  dimineaţă s-a deschis uşa rezervei în care zăceam  şi  a apărut  profesorul. Eram prieteni,  ne cunoşteam de ceva vreme. „Băi, sălbaticule,  ce ai de gând ?” m-a luat pe sus şi m-a trezit la realitate.

Scriitorul născut în Maramureş râde cu poftă şi continuă.

– Am avut toate bolile, una nu mi-a scăpat. M-a ferit Dumnezeu de sifilis, SIDA şi blenoragie, deşi, cu prima, era să mă căpătuiesc în tinereţe. Un grăjdar fusese atacat de un taur şi coarnele  animalului îi spărseseră rău burta bărbatului. Sângera masiv, fără speranţă. Până la spital erau vreo 20 de km, iar eu trebuia să-i opresc  hemoragia. M-am aşezat deasupra lui şi mi-am lipit burta de a rănitului. Când am ajuns la dispensar, am aflat că omul pe care îl ajutasem să trăiască avea… sifilis.

Prietenul  meu mai vârstnic  râde din nou şi, deodată,  devine grav.

 – Ce oribilitate, ce spectacol trivial şi degradant ne oferă autorităţile  statului. Auzi, cum  e posibil să vină zece mascaţi să-l ridice   pe un primar, că doar nu  era Bin Laden ?!  În anii ’50, securiştii ăia erau mai blânzi, se plimbau cu maşinile lor  decapotate, nişte gazuri britanice, Willis, parcă, dar nu făceau  atâta zarvă. Şi nu erau nici televizate în direct descinderile lor. Ce a ajuns ţara noastră, mă sperie prezentul, credeţi-mă !

Îl cred şi cercetez abătut viitorul, nu prevesteşte nimic  bun.

                                                           *

Augustin Buzura şi-a luat de la Atena nişte ochelari cu lentile  speciale, care să-l ajute să citească din nou. Câte 30  de minute pe zi la  început, mai mult după aceea. O gimnastică  a ochilor, carevasăzică. Vederea trebuie  antrenată să-şi recapete  acuitatea temporar pierdută. Aşadar, în viaţă totul este  antrenament, nimic altceva. Altfel, orice deprindere  se pierde. Din păcate, la un moment dat ţi se termină energia,  tonusul, şi renunţi. În  definitiv, starea firească  a omului este lenea. Iar în moarte are parte de leneveala absolută şi veşnică.

                                                   -va urma-