Giovanni Papini rămâne fascinant de-a pururi. Bunăoară, Amurgul  filozofilor, „o carte plină de patimă și, de aceea, nedreaptă”, cum singur își caracterizează creația. Ei bine,  la capătul a „trei  ani de leneșă meditație”, causticul florentin scoate  pe piață această „autobiografie  intelectuală,” care îi coboară pe marii filozofi în mijlocul  norodului. Îi umanizează îndeajuns ca să fie pricepuți de oricine, căci „filozofia nu-i decât o serie de probleme incomprehensibile cărora li se dau soluții incomprehensibile”.

     Despre Kant, de pildă, ne spune că e asemenea unui templu în vârful  muntelui, „toți îl văd și nimeni nu-l vizitează”,  sau „ecoul care se repetă, nu iubirea care înțelege și știe”; „un burghez onest și ordonat”, „prea comod ca să fie puternic” (atenție, „pietrele sunt negația confortului” !), care își amintește că în afara imperiului rațiunii mai există un altul – cel al credinței, însă „Dumnezeu nu poate  fi demonstrat, dar trebuie să crezi în el”. Aflăm că „egalitatea umană nu e decât o iluzie intelectuală  născută din nevoi sentimentale”, motiv  pentru care germanul „a eșuat în problema care-l durea cel mai mult. Voia să construiască o morală științifică și a creat una sentimentală”. Iată de ce kantianismul se reduce „la un simplu aparat verbal, ce te face să crezi într-o gândire profundă la fel cum le face pe vrăbii să creadă sperietoarea din cârpe a unui țăran  furios”. Titanul din Königsberg este „o călăuză care s-a rătăcit”, creând „un sistem de mic burghez și filistinismul a ucis marea filozofie”. Din acest motiv, epitaful ce i s-ar potrivi cel mai bine e ”Aici doarme un arhitect fără noroc, care i-a omorât pe cei pe care trebuia să-i apere”.

       Pe Hegel îl aseamănă cu… vrăjitorul Merlin, fiindcă „vrea să izgonească demonul prin alt demon”,  un „tip de treabă, destul de lacom, cam senzual, amator de bere, iar ca școlar, destul de puțin precoce”,  „lent în mișcări, greoi și inofensiv ca un rumegător, leneș, naiv și fără prea mare apetit pentru filozofie”. Cu toate astea, pe la 1830, la sfârșitul carierei, gânditorul devine „o adevărată autoritate birocratică, o instituție  prusacă”, deși „sistemul lui este o fugă călare pe caii dușmanului”. În opinia  italianului, „magul din Suab” a fost „un poet al conceptelor și un aventurier  al imaginației” și „vrând să  explice tot, n-a explicat nimic. Nu numai că n-a reușit să elibereze, dar n-a reușit nici măcar să ilumineze”. Un „pirotehnist superior” și aidoma unui „prestidigitator  de marcă și-a executat vrăjitoriile  cu gravitatea unui grande de Spania și cu dogmatismul greoi al unui profesor de metafizică”. „Un impostor de mare clasă, dar conștiincios”,  „între magician și impostor”, „un înșelător onest”, iar „Sistemul său e frumos prin îndrăzneală, grandoare și avânt. (…) Turn superb și admirabil, de o frumusețe absurdă, de o estetică frizând imposibilul. E făcut din nimic, doar din cuvinte, și totuși pare să sfideze furtunile și să aștepte  eternitatea. (…) Novalis visa o poezie care să nu spună nimic; Hegel a construit o întreagă filozofie care nu semnifică nimic”.

     Schopenhauer, altă înălțime a spiritului universal, nu  ar fi „fost niciodată tânăr”, ci „trist chiar înaintea țării sale”, atunci o Germanie „dezamăgită, sceptică, melancolică, morocănoasă, obosită și îmbătrânită”, care avea nevoie de o „filozofie senilă, tristă,  resemnată, prudentă”. O Germanie post-romantică, în care sistemele filozofice  fuseseră „o succesiune de deliruri  dialectice, de bacanale metafizice, de sărbători  dionisiace ale spiritului. Izbutiseră să-i conducă pe corpolenții  lor compatrioți pe culmile cele mai îndrăznețe  ale gândirii,  dăduseră aripi trupurilor pline de bere și deschiseseră dinaintea ochilor lor cenușii  făgăduitele pământuri ale cunoașterii absolute”. „Un discipol bun și un maestru bun”, a cărui filozofie este una a senectuții, „o căsătorie nepotrivită care se termină într-o  hecatombă” și care „a făcut ce au făcut evreii cu Dumnezeul  lor – glorificarea a fost obținută printr-un asasinat”. Marea învățătură schopenhaueriană constă în trăirea voinței, nu în teoretizarea ei și „Pe această  temă și-a brodat spumoasa lui operă  bufă, ușoară, grațioasă și dinamică, plină de nerv, de romanțe, de cavatine și de melodii cantabile, dar rămânând, în  pofida montajului, o operă bufă: marea operă bufă a filozofiei germane”.

      Francezul Comte ar fi „ordonat o procesiune de prostii”, așezate într-o Politică Pozitivistă „bazată pe instituirea unei caste de intelectuali, de înțelepți, care să vegheze asupra binelui  Umanității. Însă pentru a-i ține pe oameni  uniți e nevoie de dogme, de simboluri și de ceremonii”. Se proclamă Marele Preot al Religiei Umanității scriind „catehismul pozitivist”, deși „s-a dovedit  la fel de naiv când a încercat să imite acea capodoperă   de finețe și de profunzime numită biserica catolică”. „Așadar, Comte a fost un profet  fatalist și un pontif părăsit. Ceea ce n-ar fi prea rău, dacă  ar fi fost un  mare filozof. Dar am văzut că însăși concepțiile lui despre umanitate și știință, respectiv cele ce au acționat mai mult asupra culturii europene, sunt niște prostii bazate pe iluzii și greșeli, și exprimate într-o proză ternă și indigestă. Așa cum spuneam încă de la început, a fost un  Mesia, numai că n-a adus lumii Vestea cea Bună. Evanghelia lui e cea a micii burghezii semidocte și semiumanitariste. Predicând-o în Franța, cei mai buni discipoli ai lui se întâlnesc în romanele unui mare francez, Gustave Flaubert. Pentru cine nu știe, ei sunt domnii Homais, Bouvard și Pécuchet”.

     Herbert Spencer rămâne un mecanic bun și atât, care „încearcă întotdeauna să obțină efecte maxime cu mijloace minime”. Inventează „morala neintervenției, morala brațelor încrucișate, a pasivității  resemnate, a recunoașterii neputinței de a schimba lumea  și legile ei”. De aceea, acest „Aristotel al vremurilor  moderne”, „cu evoluționismul   lui  nivelator, cu universul lui ostil personalității,  cu gusturile  lui pentru acorduri  și ordine, cu morala lui pentru inerți și neputincioși,  e unul dintre dușmanii pe care noua filozofie trebuie să-i zdrobească și să-i înăbușe cu o energie nemiloasă”.

    Taina lui Nietzsche e „slăbiciunea” și, în ciuda mulțimii de gânduri  publicate, „inutile sau  repetate”, cărțile lui au un „aer de bazare orientale arhipline  de cârpe vechi și draperii prețioase îngrămădite și amestecate în dezordine”, lipsite de originalitate. Gândirea sa e „o transfigurare  ditirambică a naturalismului evoluționist”, o „poezie  frumoasă ca să  salveze o filozofie proastă”, niște „litanii  lirice sau arabescuri aforistice”. A cântat la „flautul său fals de înțelept antic” o simfonie a mântuirii, cheltuindu-și întreaga energie strigându-și „dorința de sănătate  și de forță în cuvinte  frumoase și puternice”. „Îi ascult cântecele și trilurile melodioase cu aceași încântare cu care ascultă călătorul  nocturn cântecul privighetorii solitare, dar când privighetoarea se preschimbă într-un corb înțelept și vrea să mă învețe  calea cea adevărată, bună și unică, râsul descătușat  trezește toate ecourile și umbrele nopții”.

     Așa își încheie  sarcasticul Papini demitizarea lui Nietzsche, de fapt și a lui Nietzsche, însă nădejdea i s-a împlinit: „Vor exista  și prieteni  tineri și necunoscuți ce vor găsi în aceste pagini grăbite bucurii și cărări noi”. Eu mă număr  printre ei, la capătul lecturii acestei cărți,  „inegală, parțială,  fără scrupule, violentă, contradictorie, insolentă, ca toate cărțile celor ce iubesc și urăsc fără teamă”.