Era pata de culoare din anul meu de facultate. Un ins alt fel între noi, băieții, cam cenușii și tocilari. Muscelean, dintr-o familie așezată și cu stare. Și rapidist pe deasupra, unul pătimaș și  pitoresc. De câte ori nu ne cânta imnul Realului din Giulești, ba în amfiteatru, ba pe holurile friguroase, ba pe  terenul de fotbal…Nici  nu-l țin minte trist, dimpotrivă. Avea o bună dispoziție contagioasă și tonică. În preajma lui te simțeai  ferit de griji și imun la mofturile timpului. Râdea  pantagruelic și nu dădea doi  bani pe canoanele vremurilor. Îi plăcea la nebunie libertatea. Repartiția guvernamentală l-a aruncat  la Vișeu, procuror. S-a întors  acasă,  la Câmpulung Muscel, nu pentru multe luni, apoi s-a mutat definitiv în Maramureș. După câțiva ani a renunțat la funcția de acuzator public și a devenit avocat. Își regăsise  rostul. Ne vedeam rar, prin sălile de judecată, și ne auzeam la fel de rar. De sărbători ne trimiteam un gând, două. Zilele trecute am aflat  că s-a stins. Așa, pe neanunțate, tocmai el,  ființa vulcanică și plină de viață. Este primul dintre foștii mei colegi care pleacă dincolo, a început  numărătoarea inversă. S-a grăbit, ca-ntotdeauna, ca și la însurătoare, ca și la paternitate…Mai suntem 19…

    Andrei Cristian Șerbănescu se numea bunul meu prieten. Îi ziceam „Conu´”, i se potrivea de minune…

   Dumnezeu să-l odihnească !