Imediat după 1989, strada s-a pornit să protesteze împotriva comunismului rezidual, întruchipat de gruparea emanatului Ion Iliescu. El și acoliții săi ai fost repede  identificați, într-un cor de huidueli și lături, ca fiind rămășițele unui regim odios și sinistru. Li s-a zis „ciuma roșie” în săptămânile serbărilor deloc galante din Piața Universității. După „ciuma brună” din Germania nazistă și „ciuma verde” legionară din anii ´39, România făcea recurs la o sintagmă în stare să șocheze. Intelighenția vremii, luând exemplu de la cea împrăștiată cu scandal și umori după al Doilea Război Mondial – adunată laolaltă tot de lupta anticomunistă -, s-a solidarizat la km 0 al democrației neaoșe. Societatea s-a spart atunci în două jumătăți  aparent  ireconciliabile, una vizibilă și dinamică, conectată la spațiul occidental,  cealaltă, provincială și tăcută, legată de rânduielile vechi ale locului. Consensul nu s-a împlinit niciodată, deși cuvântul acesta repetat cu obstinație l-a menținut la Cotroceni pe nea Nelu un deceniu întreg.

Eroii din jurul Fântânii Blanduziei și-au văzut și ei visul înfăptuit, prin Emil Constantinescu, înfrânt în cele din urmă de sistemul serviciilor de informații din părelnica sa subordine. Alternanța aceea, impusă de Alianța Civică, cu votul popular majoritar, a detensionat atmosfera, a alungat o perioadă înjurătura și isteria din dezbaterea publică. Dar n-a durat mult, fiindcă Traian Băsescu a divizat din nou nația în ai noștri și ai lor, în dispute greu de închipuit altminteri. În mandatele sale blestemate s-au creat plutoanele de execuție mediatică alcătuite din ipochimenii Pora, Tăpălagă, Mircea Marian, Cătălin Avramescu și nu numai, lista e atât de lungă încât   mi-e silă să le scriu  la toți numele. Măcar de s-ar fi oprit aici, dar „Mardeiașul din Deal” și-a strâns la curte și politruci culturali, celebri precum linia de atac a Ripensiei Timișoara de odinioară1 –pleșuliiceanupatapievicicărtărescubaconschi. Cât despre instituțiile de forță, discuțiile sunt de prisos, delațiunea și ascultarea telefoanelor au înflorit  bicisnic, veștejindu-ne încrederea în noi înșine, ca neam. Cele două jumătăți  s-au separat și mai primejdios, nimic nu pare să le împace vreodată.

Alegerea aparent imparțialului Klaus Iohannis a părut un prim pas spre normalizare, dar ce deziluzie ! Războiul contra stângii  abia acum se va iți cu un fanatism de Ev Mediu întunecat. Anticapitalismul rezidual, uitat undeva latent, s-a întors la lozinca veche  – „ciuma roșie” – și la mitingul spontan, deși, vorba cuiva de altădată, în România numai coada la brânză e spontană. Piața Victoriei s-a umplut de ură și spirit revanșard, un spectacol al manipulării ordinare, cu  conserve împinse iarăși la suprafață. Prin  1938 s-a nimerit ca Eugen Ionescu și Dan Amedeo Lăzărescu să iasă de la restaurantul Capșa tocmai când legionarii mărșăluiau zgomotos pe bulevard, dinspre fostul Teatru Național. La vederea lor, scriitorul absurdului a început să strige intrigat: „Rinocerii ! Rinocerii !” Îmi imaginez scena aceasta și mă întreb cum ar fi reacționat azi  slătineanul la  izbucnirea  nemulțumiților  cu smartphone, sărmane prelungiri  ale rețelelor de socializare. Culmea, în secolul trecut, cele mai teribile fiare  – gorila și rinocerul – s-au  născut pe Dâmbovița… însă dăinuirea sălbăticiunilor, timp de un secol,  mă sperie. Ca și atunci, au reapărut huliganii, travestiți în lideri  politici sau lideri de opinie. Ziaristul Mircea Marian, a cărui ticăloșie nu poate fi  întrecută de careva,  dă publicității adresa  la care locuiește „jigodia Dragnea”, iar Cornea, fiul șefului  uteciștilor bucureșteni prin 1945, trăiește satisfacția sângerării fiarei pesediste… Într-adevăr, odraslele securiștilor și nomenclaturiștilor purpurii sunt cei mai aprigi anticomuniști. Ce paradox scârbos ! Lupta nu mai presupune, iată, adversari ideologici, ci dușmani !  În fața Guvernului țopăie tineri cu pancarte mâzgălite cu trimiteri la mama  șefului Camerei Deputaților, moartă demult. Unul declară, uimit de propria-i inteligență, că militează să schimbe ce nu e bine, altul se arată indignat de revoltă. Cineva îl citează ca nuca în perete pe Thomas Jefferson.  Oricum, sunt mulți și toți gândesc la fel, adică corect, are grijă să ne liniștească altcineva. Primează cantitatea, prostia are nevoie de o susținere masivă ca să devină proclamație, nu ? Deodată, cartelul – hippie, iluminat de lanternele  telefoanelor mobile, aspiră spre o purificare morală asemănătoare fanaticilor gardiști. Ieri sau alaltăieri, samavolniciile băsesciene sau  minciunile duduii Prună nu i-au iritat câtuși de puțin pe puberii intoleranți, și nici vânzările pe nimic ale bogăției naționale, nimic ! Au căzut din pat fix în ianuarie, incitați de președinte, cu o revelație ce le-a alungat tihna: PSD este corupt,  jos Guvernul Grindeanu  ! Nu că pute ?  Dincoace, la Cotroceni, o strânsură de „șoșonari” se rățoiește la sibian, în graiul  bolovănos  al strămoșilor, ce mai tura-vura, dezbinarea e în toi.

 Ca și în 1927, mișcarea tinerească din 2017 s-a întrupat, chipurile,  din conștiința unei misiuni istorice: prefacerea sufletului României. Dar „Idealul oricărei  elite conștiente nu este să facă altă lume,  e să fie altă lume”.2 Or, generația de acum,  una captivă „naivităților catastrofale”3,  nu știu cât de conștientă este, vrea doar schimbarea  celorlalți,  nu și a  lor înșiși. Lupta  de clasă cunoaște noi culmi de ipocrizie. Restarterii animatorului Gitenstein, păstrat cu misiune precisă în colonie, au dezlănțuit jihadul civic. Milioanele de dolari investite în  antrenarea lor, prin nenumăratele ong-uri sorosiste, trebuie  recuperate repede, timpul nu mai are răbdare. Hodoronc-tronc, ambasadorul rus la București  s-a trezit și el din  adormire, repetându-ne  că actuala politică  externă a Kremlinului se bazează pe pragmatism. Ori de câte ori aud vocabula cu pricina îmi aduc aminte de gulaguri și siberii, de tătuca Stalin, brr ce frig vine de la Răsărit ! Haosul românesc, în creștere, priește vecinilor și, de aceea, îl  vor prelungi cât mai mult, pericolul federalizării României nu-i vorbă goală. Mai ales că proiectul unei „Europe cu două viteze” e mai iminent ca niciodată, la pachet cu conceptul „drepturilor colective”. Măcar de-am prinde-o pe a doua,  însă mă îndoiesc, prea ne-am învățat  de veacuri  să ne târâim în marșarier…

Programul  de guvernare i-a speriat de moarte, pasămite,  pe stăpânii adevărați ai României, care au  alergie  la particula „socialist” din titulatura  partidelor dâmbovițene. Mă întreb nătâng ce s-ar fi petrecut în  mahalaua traco-dacică dacă executivul promulga o lege de organizare a demonstrațiilor publice ca în Polonia. Acolo, la Varșovia, a fost suficient să descalece Angela  Merkel și atât, leșii n-au  năvălit pe bulevarde și nici n-au urlat tâmp „ciuma roșie”.

Sunt pesimist, nu mai văd nicio soluție  de reparare a fracturii dintre români și români, mă tem că  desființarea României s-a produs odată cu  monstruoasa revărsare de anticomunism  rezidual.

 

–––––––––––––––

1Ioan Chirilă spunea că atacul bănățenilor  se pronunță  într-un singur cuvânt – Bindeabekeciolacschwarzdobay.

2Mircea Eliade

3Mihail Sebastian