Mama lui tata-mare a murit în 1979, pe 5 noiembrie, la 92 de ani. Se născuse în 1887, la un an după ce Constantin Drogreanu Gherea se întrebase „Ce vor socialiștii români ?”. O chema Ioana. Noi, toți, îi ziceam muma. Ea este prima femeie din neamul meu pe care am pomenit-o. Femeia-matcă. Cu ea îmi încep biografia știută. Mai departe n-am putut să ajung, să-mi cunosc strămoșii direcți. Deunăzi, am primit două fotografii cu bătrâna. Nu o mai țineam minte, fiindcă, deși aveam 18 ani când s-a prăpădit, n-am mai trecut să o văd. Femeia din poze este înaltă și dreaptă, ciolănoasă, cu niște palme  urieșești, de om muncit. Poartă o fustă neagră, lungă și ponosită, și o cămașă albă, cu mânecile sumese, iar pe cap o basma închisă la culoare, de doliu. (Bâtu´,  Mărin Oancea, se petrecuse demult, prin 1964, răpus de o boală la burtă, așa vorbea lumea.) E încălțată cu gumari. Ce tălpi mari are muma ! Chipul ? Brăzdat de șanțuri, masiv și  expresiv.  Ochii îi sunt triști și resemnați. Bucuria  le era interzisă țăranilor, transformați în brațe de muncă, atât ! A crescut 6 copii: Florache, Dumitru, Virgil, Pamfil  (numele său este scrijelit pe monumentul din Islaz dedicat eroilor căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial),  Ion, Vică și Gica (singura fată), toți morți azi.

Din femeia aceasta, părelnic scoborâtă din Muzeul Țăranului Român,  mă trag eu. Aproape că-mi este străină, deși, fără ea, n-aș mai fi apucat să vin pe lume și să scriu acum.. pe blog.

 

121