La împlinirea  vârstei de 77 de ani,  22 septembrie 2015, scriam câteva gânduri despre marele prozator, textul se află în Cartea ieruncilor… Îl redau integral…

                                                            *

     Ungurii încă mai  stăpâneau Ardealul și rechizițiile se întețiseră, cam totul mergea pe front. Într-o casă din Berința, un sătuc din Maramureș,  s-a înființat  perceptorul. Nu era singur, îl însoțeau doi jandarmi maghiari. Veniseră să mai ia câte ceva. „Un´ ți-e bărbatu´ ?” a întrebat-o unul pe gazdă. Femeia a dat din umeri. Cum să le spună că omul ei se ascunde în codru, de teamă să nu-l ia la război ? Că pe rumâni îi trimiteau direct la  deminare și acolo piereau cu nemiluita, sărmanii. De unde să știe țăranii să  dibuiască minele și să  curețe terenul în calea trupeților ? Lucrau  cu mâinile goale și rar se întâmpla să scape vreunul întreg. Carne de tun, asta făcuseră  ungurii din transilvănenii  noștri prinși cu arcanu´ și duși la măcelul mondial, în solda veneticilor. „Ce ne dai azi, că te-ai codit multișor în lunile din urmă ?” s-a răstit insul cu dările. ”Nimic, vai capul meu, nu mai am nimic, păsuiți-mă, rogu-vă, că-mi mor pruncii de foame !” i-a luat cu binișorul femeia. Zbirii s-au prefăcut  că nu o aud și s-au băgat în odaia lui Dumnezeu, aia pregătită pentru oaspeți. Au aruncat o privire rea în jur și au început să strângă macate, scoarțe, perne, ce le pica în mână. „Opriți-vă,  creștinilor, nu-mi goliți casa !” i-a îmbiat iarăși, cu vocea tremurândă, datornica. Dar ei nu s-au oprit și  atunci ea a înșfăcat făcălețul  din tindă și a tăbărât  asupra lor, izbindu-i peste șale cu putere dezlănțuită. Îi lovea cu sălbăticie, fără să țină seama de nimic, n-o mai interesau consecințele. Nici măcar spaima cuibărită  deodată  în ochii băiețelului aflat în preajmă. Fiul ei, Augustin Buzura… Așa s-a întâmplat, odată, în România cotropită de Horthy, mi-a povestit fostul băiețandru și cum să uiți asemenea grozăvii ?

                                                            *

„De un singur lucru mi-a fost spaimă în copilărie – de întunericul din timpul războiului. Ai mei cumpăraseră perdele de camuflaj, așa era ordinul, și casa se cufunda într-o beznă grea și primejdioasă. Nu mai vedeam nimic și mi se părea că se apropie avioanele inamice încărcate cu  bombe. Doamne, cum mai dârdâiam de frică și cum mai imploram icoana de deasupra patului să amâne urgia ori s-o îndrepte în altă parte  ! Voiam să se facă lumină, să sparg geamurile  și să scot ferestrele din tocuri, să nu mai fie nimic între mine și cer… Acum, mi s-au acoperit ochii cu un fel de storuri, parcă-s  de camuflaj, ca altădată, și abia mai  disting siluetele  dimprejur. Uneori aștept să explodeze o bombă, amintirea răzbelului nu m-a părăsit  niciodată. Și nu mă va ocoli vreodată, știu, am în urechi huruitul  morții…”

Augustin Buzura își încheie tulburătoarea destăinuire și clipește  calm, împăcat cu lumea și cu propriul destin.

                                                  *

În tinerețe, prozatorul ardelean căuta compania spiritelor înalte, era la vârsta în care visa să ajungă om mare. „Cel  mai mult îmi plăcea să stau în preajma lui Lucian Blaga”, îmi zice. „Dar mie  îmi părea un om taciturn”, mă arăt  curios. „Așa e, nu scotea o vorbă, dar tocmai asta îmi plăcea, să  ascult  tăcerea lui Blaga…”

                                                            *

Mai târziu, la maturitate, autorul Orgolii-lor mărturisea, prin gura unui personaj – Cristian -, că „Îmi displac profund laudele. Au ajuns ca banii devalorizați. Până când vorbele-și vor recăpăta sensul, prefer înjurăturile…”. Ei bine, vremea înjurăturilor  a venit și nu se dă deloc plecată. Până ce „vorbele-și vor recăpăta  sensul”, e cale lungă și anevoioasă, vindecarea  durează.

                                                            *

Din epoca laudei a răsărit  epoca înjurăturii, ce mai accident socio-politic ! Și cică „Tumorile nu pot crește pe tumori”1… Aiurea ! Am uitat să-l întreb pe mai vârstnicul meu prieten dacă nu cumva și-a revizuit teoria tumorii. Nu de alta, dar a trăit din plin zodia cancerului. Și nu  o dată, din  nefericire…

                                                            *

Altminteri, „Oamenii mari și proștii  au  o singură trăsătură comună: egoismul.”2 Mi-a trebuit un noian de ani ca să pricep asta. Eram într-atât de prost încât nu-mi dădeam seama cât  sunt de egoist. Nici acum, deși m-am înțelepțit întru câtva, nu mi-am pierdut egoismul. Dimpotrivă. L-a exacerbat orgoliul.

                                                            *

Copilul din Berința a crescut, traversând un război mondial, un regim comunist și două decenii și jumătate de  turpitudine capitalistă. În răstimpul acesta el a scris o droaie de cărți, devenind unul dintre marii romancieri  ai nației. Astăzi împlinește 77 de ani, în toamna roadelor coapte. Roade din care mă înfrupt cu lăcomie în clipele de clătinare sau de reverie

–––––- 

1Orgolii

2Idem