Este 1 Decembrie, Ziua noastră națională. Plec la Praga, iar de acolo, la  Slavkov, drum lung de vreo 250 de kilometri. Aici, la 2 decembrie 1805, Napoleon Bonaparte, care tocmai își aniversa un an de la încoronarea ca împărat, îi va zdrobi pe aliații conduși de Francisc al Austriei și Alexandru al Rusiei. Autostrada spre Brno urcă  domol și mă pomenesc în mijlocul  unor codri de brad abia ninși. Pe seară, ajung la destinație. Gerul mușcă lacom în Moravia  și caut în beznă gorganul lui Zuran, un vechi mormânt tătar din vârful căruia  francezul va supraveghea întregul câmp al istoricei bătălii. În locul acesta se află un cub din piatră neagră cu o inscripție pe măsura vremurilor de altădată: „Soldați, poporul meu vă va revedea cu bucurie și va fi de ajuns să spuneți: «Am fost la bătălia de la Austerlitz» ca să vi se răspundă «Iată un viteaz !»” Deocamdată nu zăresc nimic, trăiesc doar din închipuirile născute demult,  când cartea lui André Castelot1 îmi devenise un fel de Biblie. Îmi arunc bagajul și mă grăbesc să vizitez castelul familiei Kaunitz2. O forfotă ciudată a cuprins curtea, luminată de un foc cu pale lunguiețe și tremurânde. În jurul lemnelor înghițite de limbile roșietice s-au strâns turiști și soldați ai puterilor ce se vor înfrunta mâine. Sunt îmbrăcați aidoma strămoșilor veniți atunci să se bată în numele unor principii neîngăduite azi de  năravurile noii corectitudini politice. Le cercetez atent uniformele și mă întreb, toiegit de frig, câți contemporani de-ai mei s-ar mai înrola în armată și s-ar lăsa duși la răzbel… Cine și-ar mai părăsi în zilele acestea cuibul de confort cotidian pentru un ideal patriotic ? Mă scutur grabnic  de întrebarea fără rost și pășesc înăuntrul impozantei clădiri. Într-o cameră, pe perete, două tablouri îl înfățișează pe Napoleon în  timpul  campaniei victorioase din Italia. Împăratul, în prima pânză, este călare  pe un catâr cam slăbănog și ostenit,  niciun  pic de măreție în scena imortalizată de celebrul David. În al doilea, în schimb, sub fundul napoleonian se află un  superb armăsar alb cabrat, care scoate flăcări pe nări. Această din urmă pictură a fost comandată din rațiuni propagandistice, pentru export… La catul următor, lângă încăperea unde s-a semnat armistițiul, două picturi ale olandezului van Dijck, două chipuri de bătrâni de-o expresivitate  neverosimilă.

S-a înnoptat de-a binelea, orășelul este pustiu, din loc în loc câte  un husar se furișează  ca o nălucă pe străzile geruite… Cândva,  la 28 noiembrie 1805, Napoleon își trimisese solia la Alexandru cu gând de pace: „Îl însărcinez să vă  exprime toată stima  ce v-o port, precum  și dorința mea de a găsi prilejuri de a vă dovedi cât de mult năzuiesc la prietenia  voastră. Primiți-l cu bunătatea ce vă caracterizează și considerați-mă ca pe unul dintre oamenii cei mai dornici să vă fie agreabil.”3

Dar țarul îi va răspunde trufaș: „Această tendință de a desconsidera puterea vecinilor  săi și de a o mări pe cea proprie inspiră teamă întregii lumi și provoacă necontenit războaie. Sunteți deja o națiune atât de puternică   prin voi înșivă, prin unirea voastră sub autoritatea acelorași legi, prin uniformitatea obiceiurilor și a limbii, încât în mod firesc inspirați teamă. Ce nevoie aveți să vă extindeți întruna ?”Asta da întrebare !

Generalul Savary nu se  lasă mai prejos și-i răspunde la fel de semeț: „Nu noi am provocat  războiul și nici nu l-am început;  el ne-a fost favorabil, așa încât nu trebuie să-i suportăm cheltuielile, și sunt întru totul convins că împăratul nu va consimți  la aceasta.”(De altfel, costurile vor fi suportate de către englezi, „acești negustori de carne omenească”, cum îi  numea împăratul Austriei.)

Ultimul cuvânt îl are rusul: „Cu atât mai rău, pentru că atunci, cu tot interesul pe care ni-l inspiră talentul său și în ciuda dorinței  mele de a putea în curând să mă apropii  de el, mă va obliga să ordon trupelor mele să-și facă datoria.”6

Războiul era inevitabil, căci beligeranții excluseseră orice cale de împăcare. Până una alta, eu dau o fugă  la Pozoricza Posta, cartierul general al faimosului și bravului Murat. „Fațada fără etaj, cu opt ferestre cu geamuri mici, zăbrelite, se vede și azi la marginea șoselei, când începi să cobori spre cătun.”7 Restaurantul este ocupat de trupele franceze, care petrec strașnic. Îi privesc de la distanță pe cheflii, beau un fernet în grabă și mă tot gândesc la oștenii de odinioară, la suferințele îndurate de ei… Cum o fi să-ți iubești patria cu prețul propriei vieți ?

Plec către motel și mi se pare că zăresc „o siluetă măruntă, foarte murdară și prost îmbrăcată”  galopând la întâlnirea cu prințul  Dolgoruki, „un ageamiu  plin de ifose”,  trimis al țarului. „«Am avut cu acest filfizon  – îi va scrie împăratul viitorului rege al Württembergului – o conversație în cursul căreia  mi-a vorbit așa cum ar fi putut să vorbească unui ocnaș ce  urma să fie trimis în Siberia».

– Stăpânul meu – urmează prințul – nu luptă decât pentru independența Europei, pentru Olanda și pentru regele Sardiniei.

– Rusia – răspunde Napoleon – trebuie să ducă cu  totul altă politică și să nu se preocupe decât  de propriile  sale interese.”8

Nu că nu s-au schimbat câtuși de puțin lucrurile pe Bătrânul Continent, deși s-au scurs 212 ani ?

Și încep negocierile: rușii vor Sardinia, departamentele franceze din Italia, renunțarea la  malul stâng al Rinului,  părăsirea Belgiei și a Olandei, însă împăratul își iese din fire: „Cum ! și Bruxelles-ul ? Dar suntem în Moravia și chiar dacă ați fi pe înălțimile din Montmartre tot nu v-aș da Bruxelles-ul !”9 Vasăzică, capitala Belgiei a contat mereu în marea politică  europeană…

„Un carabinier din Regimentul 17 infanterie ușoară se afla la doi pași, și împăratul observă că santinela îl ascultă:

– Știi – îi spune el -, oamenii ăștia își închipuie că o să  ne înghită !

– Asta-i bună – bombăne soldatul -, n-au decât să încerce, o să le stăm ca un nod în  gât !

Împăratul izbucnește în râs și mânia lui se potolește. Dar «neisprăvitul» de Dolgoruki n-a înțeles nimic. Părerea lui este – și o va afirma în fața țarului – că «Napoleon tremura de frică».

– Avangarda aliată va fi de ajuns pentru a-l bate -, adaugă el ridicând din umeri.

Așadar, cu trei zile înaintea bătăliei, în tabăra rusă euforia – primejdioasă – rămâne totală !”10

Numai că Napoleon, cu șiretenia-i știută, le întinsese o capcană fatală, așa că îi scrie abilului Talleyrand: „O să fie probabil mâine o bătălie foarte serioasă cu rușii. Am făcut mult pentru a o evita, căci ea înseamnă sânge vărsat inutil.”11 În timpul acesta, povestește André Castelot, în Franța „«Cozile în jurul băncilor devin agitate, și s-au înregistrat vărsări de sânge în urma intervenției foarte energice a poliției». Regaliștii repetă cuvintele lingușitorului prefect La Chaise: «Dumnezeu l-a făcut pe Bonaparte și s-a odihnit» – și lumea adaugă: «Dumnezeu ar fi făcut mai bine să se odihnească ceva mai înainte»…”12

Adorm  cu vorbele astea în minte. Mâine, 160 000 de soldați  se vor bate pe viață și pe moarte, iar corsicanul își  asigurase soldații că „Am să vă conduc eu însumi batalioanele. Mă voi ține departe de foc dacă, cu vitejia voastră obișnuită, veți semăna dezordinea și deruta în rândurile inamice. Dar dacă victoria ar fi nesigură măcar o clipă, îl veți vedea pe împăratul vostru expunându-se primelor lovituri.

Aceste ultime cuvinte «electrizează» cu adevărat trupele. Astfel, în momentul când trece, în această zi de 1 decembrie, pe dinaintea frontului Regimentului 28 de linie,   un soldat îi strigă:

– Îți promitem că mâine nu va trebui să lupți decât  cu ochii !

  Continuându-și plimbarea, fără escortă, el trece prin  fața brigăzii  Ferny și-i întreabă  pe soldați  dacă rațiile de cartușe le sunt complete.

Așa cum va remarca generalul Thiebault, «înainte de a răsări  soarele de a doua zi avea să înceapă o bătălie decisivă și fără cruțare între o armată atât de exaltată și o alta alcătuită din fanatici».”13

Mă trezesc devreme. Afară, pământul este alb, o horbotă  fină de zăpadă a îmbrăcat totul. Gerul mușcă și mai tare. În 1805, vremea era îngrozitoare, „ploaie și grindină”, dar asta nu-i împiedica pe războinici să rămână pe câmpul de luptă. Acum, în curtea palatului, soldații au ieșit din corturi și au încins grătarele. Miroase a fleică sfârâindă, războiul a rămas o amintire numai nimerită s-o stropești cu alcool din belșug… În dimineața aceea de decembrie, dejunul ni-l arată pe împărat într-o formă excelentă, după ce în seara precedentă vorbise cu generalii săi despre… critica dramatică, despre Voltaire, Corneille și Racine, a cărui operă, Iphigenie, este „capodopera artei” și ar fi o greșeală „să  consideri că subiectele tragice ar fi epuizate; ele abundă în sfera necesităților politicii; trebuie să știi doar să le sesizezi și să atingi  această coardă.

Cina, de obicei atât de scurtă, se prelungește. Convorbirea se referă acum la campania din Siria. Napoleon devine  visător:

– Da, dacă aș fi   cucerit Accra, mi-aș fi pus turban, mi-aș fi îmbrăcat armata în șalvari și n-aș mai fi expus-o  decât în cazuri extreme, aș fi făcut din ea batalionul meu  sacru, nemuritorii mei ! Aș fi terminat războiul contra  turcilor cu ajutorul arabilor, grecilor, armenilor ! În locul unei bătălii în Moravia aș fi câștigat o bătălie la Issos, aș fi devenit împăratul Orientului și m-aș fi întors la Paris prin Constantinopol.

– Dar armata nu este oare în drum spre Constantinopol ? – se încumetă să spună Junot.

– Nu – răspunde împăratul -, îi cunosc pe francezi, ei nu se simt bine decât acolo unde nu sunt.  Cu ei nu e ușor să faci expediții lungi. Iată, procedați azi la o consultare  a armatei, îi veți auzi pe toți oftând după Franța ! Așa sunt francezii  ! E în firea lor ! Franța e prea frumoasă; nu le  place să se îndepărteze atât de mult și să rămână atâta timp  despărțiți  de ea !”14 De aceea, poate, Napoleon le va spune celor din bivuac că „Seara aceasta este cea mai frumoasă din viața mea!”15

Ca și atunci, „Soarele Austelitzului se ridică pur și radios la orizontul Moraviei. Un abur ușor îndulcește depărtările”16, iar chiciura trosnește sub tălpi. Merg pe platoul Pratzen, locul bătăliei. Pe un ogor cam cât zece terenuri de fotbal, stau față în față oștile trecutului, omul nu și-a pierdut instinctul războinic și se dă  în vânt după astfel de reconstituiri. Stau în tribună, ca la un meci de fotbal, și urmăresc desfășurarea  de forțe. Crainicul anunță că printre figuranți sunt și șapte români. Americanii nu lipsesc nici  ei, vreo doi, și nici africanii, nimic nu scapă globalizării funeste ! Tunurile bubuie de-adevăratelea, caii tropăie, săbiile scâncesc metalic, însă  totul e parodie…

Îmi răsună  în urechi Deșteptarea lui Moș Duchesne pe care soldații francezi o cântau pe front:

„Nobilul prezintă dosul

Auzind de libertate

Să se-ncline, ticălosul !

Pentru toți – egalitate!

Pe toți zeii, împreună

Fiarele să le zdrobim;

Totul freamătă, răsună

Universu-l dezrobim !”17

Care egalitate ? urlu în pustiul dimprejur, cotropit de nostalgii recente. Egalitatea aia care a umplut cimitirele cu milioane de morți? Mă întorc la „splendidul castel baroc” și mă încălzesc  cu un vin fierbinte, în timp ce Napoleon citește nemuritoarea proclamație:

„Soldați !

Sunt mulțumit de voi. În ziua bătăliei de la Austerlitz ați confirmat tot ceea ce  așteptam de la vitejia voastră; ați împodobit acvilele voastre  cu o glorie nemuritoare; în mai puțin de patru ore, o armată de o sută de mii de oameni, comandată de împăratul Rusiei și cel al  Austriei, a fost fie tăiată, fie risipită.

Patruzeci de drapele, stindardele Gărzii imperiale, ale gărzii ruse, o sută douăzeci de tunuri, douăzeci de generali și peste treizeci de mii de prizonieri sunt roadele  acestei bătălii, care va rămâne celebră pentru vecie !… Soldați,  când tot ceea ce este necesar pentru a asigura fericirea și prosperitatea patriei noastre va fi îndeplinit, vă voi readuce în Franța. Acolo veți fi obiectul solicitudinii mele  pline de dragoste.  Poporul meu vă va revedea cu bucurie și va fi de ajuns să spuneți: «Am fost la Austerlitz», ca să vi se răspundă: «Iată un viteaz!»

El își  datează proclamația la Austerlitz, acest mic târgușor morav al cărui nume îl poartă și bătălia, deși Pratzen ar fi meritat mai mult această onoare.”18

Epistola către Josefina nu diferă, același ton semioficial: „Bătălia de la Austerlitz e cea mai frumoasă dintre toate câte le-am purtat: patruzeci si cinci de drapele, peste o sută cincizeci de tunuri, stindardele Gărzii Rusiei, douăzeci de generali, treizeci de mii de prizonieri, peste douăzeci de mii de morți: un spectacol oribil ! Împăratul Alexandru e cuprins de disperare… Rușii  s-au retras și fug departe de aici.”19 Pe naiba s-au retras, rușii n-au fugit de nicăieri ! Testamentul țarului Petru cel Mare îi obsedează dintotdeauna.

Slavkov este acum un  târg înțesat de curioși, au  apărut peste noapte sute de tarabe cu suveniruri și mâncare, atmosfera aduce a bâlci. Consumerismul s-a născut  și pe osuarele omenirii, totu-i de vânzare, banul a corupt planeta, nu  numai memoria noastră. Vremuri triste, decadente…

O iau din loc, urmărit de cuvintele împăratului: „Nu strigând  Pace !  o poți  obține… Pacea este un cuvânt lipsit de sens; nouă ne trebuie o pace glorioasă !” Din țară îmi vin vești proaste, războiul româno-român  continuă în Piața Victoriei, nici pomeneală  de pace…. Blestemată nație mai suntem…

 

––––––––––––

1Napoleon Bonaparte, Ed.Politica, 1970

2Această familie de evrei a pierit în anii celui  de-al Doilea Război Mondial, în urma pogromului

3-19André Castelot, Napoleon Bonaparte