„Citește Beznă sub soare[1], cartea lui Cinghiz Abdullaev !” îmi recomandă entuziasmat un amic. „Cine?! Cinghiz Abdullaev ?! Nici nu am auzit de el…”,  mă arăt surprins. În cele din urmă aflu că tipul este un scriitor azer, provenit din  structurile serviciilor secrete ale Armatei Roșii și care, în 1989, s-a nimerit la București. Culmea, autoritățile române l-au declarat apoi persona non grata și abia prin 2004, după o întâlnire la Baku cu Ion  Iliescu, indezirabilul  a putut reveni în România. Așadar, în cheia aceasta mă urnesc în  lectură, ispitit și de titlul romanului, unul purtând numele de cod al pretinsei intervenții a sovieticilor  în evenimentele de la noi, în urmă cu trei decenii. Îmi păstrez însă rezervele de neîncredere, de suspiciune, un lefegiu al Intelligence, indiferent de loc și timp, rămâne pe veci un vehicul al diversiunii locale sau planetare, un soldat docil, obligat prin fișa postului să inducă subliminal în subconștientul semenilor săi teoria subordonării discreționare a omenirii de către sistem, de către înfricoșătoarea firmă transnațională „Ochiul și timpanul”. De aceea,  prin fiecare lucrare  tipărită premeditat de atoatestăpânitoarea editură, ni se sugerează abil sau fățiș să ne resemnăm și să ne înspăimântăm deopotrivă de forța indestructibilă a Molohului. Motto-ul, aparținând poetului și diplomatului american James Lowell, mă zgândără pur și simplu: „Numai tâmpiții și morții nu-și schimbă niciodată opiniile.” Cad nițel  pe gânduri, dar, la finalul volumului, mă lămuresc definitiv, deși autorul anticipează întru câtva epilogul: „Politica nu admite șabloane ideologice și întotdeauna pornește de la realitățile zilei de astăzi. În  numele politicii concrete, în numele atingerii scopului, se poate renunța la orice ideologie, deoarece, în ultimă instanță, o politică activă este cea mai bună ideologie.” Ideea merită reținută, deoarece, de la o vreme, trăim chiar moartea ideologiilor. Păi, atâta timp cât o pisică prinde șoareci,  ce importanță are că micuța felină e albă sau neagră? Chinezul[2] a sintetizat perfect  situația actuală a lumii, cuprinzând-o  într-o maximă celebră. Ușor-ușor, în paginile documentaro-ficționale găsesc și rapoarte, obținute, chipurile, din arhiva KGB despre situația politică de la gurile Dunării înainte de prăbușirea regimului autocratic. Curios, deși semnează postfața, generalul Victor Athanasie Stănculescu nu contestă informațiile furnizate astfel sau dezvăluirile din narațiunea  al cărei actor principal, alături de alții, a fost. Or, lipsa unei riposte cu argumente și dovezi înseamnă o confirmare tacită a scenariului urzit de autorul-ofițer al contraspionajului azerbaidjan, ce mai tura-vura!

„Sub un președinte inamovibil, cetățenii devin cinici și pesimiști. În țară crește în mod evident nemulțumirea, încep să se manifeste disidenții”,  observă  pe bună dreptate prozatorul cu trese pe umeri, pregătindu-ne să pășim  în tenebrele  asasinării soților Ceaușescu. Insinuant, el conchide că în toiul tranziției politico-sociale categoria opozanților devine extrem de importantă, așa încât,  atunci când acțiunea romanului se mută propagandistic în Cuba, cineva propune în cunoștință de cauză să caute „printre intelectuali,  exact ca în România”, un pretendent la jilțul prezidențial. Doar că  la Havana era foarte dificil  să se construiască  o alternativă  la charismaticul Fidel Castro, ei nu-i aveau pe alde Ion Caramitru și Mircea Dinescu… Una peste alta, ni se spune că „în numele revoluției se poate împușca. O asemenea tradiție există deja de atâtea secole. De ce, în numele revoluției, să  nu-l împuști pe un bătrân care în mod obiectiv a făcut foarte multe pentru țara sa și, spre tragedia lui personală, s-a transformat într-un dictator obișnuit? De ce să nu o împuști, împreună cu el, și pe soția lui, care, bineînțeles, nu era președinte, însă era, de asemenea, vinovată măcar pentru faptul că nimeni n-o iubea, în afară   de Nicolae, iar asta era prea mult pentru România. La București,  Silviu Brucan a declarat că trebuie lichidat Ceaușescu. Și Gelu Voican, membru al Consiliului, a zburat împreună cu generalul Stănculescu să organizeze execuția. Nu procesul, ci execuția! Împreună cu generalul a mai zburat și operatorul care trebuia să filmeze pe peliculă  scena judecății și execuția. Operațiunea în sine a fost denumită «Fularul galben». Operațiunea cu împușcarea a doi bătrânei, sentința care, independent de vina lor reală, s-a dat la o sută de kilometri  departare de locul unde se aflau, fără judecată și anchetă. Iată că, într-adevăr, în numele revoluției e posibil orice. Unii membri ai Consiliului pretindeau să nu se organizeze niciun proces, ci Ceaușeștii să fie împușcați imediat după sosirea delegației. Și singurul care s-a împotrivit acestei propuneri a fost… viitorul președinte al României, Ion Iliescu. «Dacă îl vom executa pe Ceaușescu fără  a fi judecat, întreaga lume va privi cu suspiciune revoluția română», a declarat Iliescu  profetic. Membrii Consiliului, fără prea mare entuziasm, și-au dat consimțământul pentru trimiterea în judecată a fostului dictator.” Planul s-a respectat întocmai și asasinarea celor doi s-a săvârșit  în uralele norodului dezlănțuit animalic, neatent la vorbele lui nea Nelu, alea cu  întinarea nobilelor idealuri ale comunismului. În definitiv, „emanatul” ne transmisese, fără să-și dea seama probabil, un adevăr abia acum înțeles pe deplin:  „Dar dacă în ocean trăiesc rechini, asta încă nu înseamnă că însuși oceanul e dăunător pentru oameni.” Cine însă să bage la tărtăcuță fraza rostită de primul președinte postcomunist?

Stările de lucruri s-au succedat amețitor, aducându-i laolaltă pe pravoslavnici și yankei, hotărâți de data aceasta să-l ucidă pe bărbosul și longevivul dictator, El Lidero Maximo. Opinia publică nu-și ascunde perplexitatea, de unde și dialogul inevitabil:

          „- Dar de ce rușii au acceptat? De ce au nevoie de înlăturarea lui Fidel? Doar le este aliat.

      – Dar banii? Cine le va da bani, dacă nu Fondul Monetar Internațional ? Dar primirea în NATO a vecinilor lor? Noi totuși putem să înghețăm primirea în Blocul Atlanticului de Nord a noilor membri NATO. Nu cunosc amănuntele, dar ministrul lor de  externe și secretarul nostru de stat s-au pus de acord în toate, stabilind limitele acțiunilor noastre reciproce. Și după acest acord  a devenit posibilă operațiunea de înlăturare a lui Fidel, pe care trebuie s-o realizeze chiar rușii. Pricepeți, Roger, ce fantastic e! L-au apărat treizeci și cinci de ani de noi, iar acum chiar ei îl vor sugruma. Altceva mai bun nici nu putea fi gândit.”

Numai că nu toți sunt de acord cu mârșava crimă, bunul și cinstitul american, cetățeanul ideal adică, răbufnind furios: „Edgar Lehmann, sunteți un fiu de cățea și o canalie. Din cauza unora ca voi am fost atrași în războiul din Vietnam. Din cauza unora ca voi am devenit jandarmi mondiali și ne disprețuiește  toată lumea.” Sinceritatea constatării nu e capabilă  să spargă vacarmul globalizării mondiale, geaba clișeele hollywoodiene ! Și o altă remarcă, în același context, nu cumva  s-o uitați: „La sfârșitul anilor ’80, când trădarea aliaților s-a transformat într-o normă, trădarea intereselor propriei țări se numea lupta  pentru democrație, iar renunțarea la propriile concepții ideologice se explica drept abilitate și rațiune de politician.  Cum sunt vremurile, așa sunt și moravurile”! Cumplite vremuri…

Alianța contra naturii între vechii dușmani îi prilejuiește azerului născocirea unei scene memorabile, cu protagoniștii temutelor servicii secrete de la Moscova și Washington puși față în față și rostind replici cu tâlc: „Primul a apărut colonelul Paul Biksby. El era un fel de mit al C.I.A. Chiar el, mulți ani, s-a confruntat cu viclenie cu spionii – din cealaltă parte a Cortinei de Fier. Chiar el a ajutat la demascarea unor renumiți – la timpul lor – rezidenți englezi și germani și ai  unor informatori ai K.G.B.-ului.

lmediat după el, la întâlnire, a venit generalul Cernov, de  asemenea, un fel de muzeu al victoriilor spionajului sovietic. Mulți ani oamenii lui au acționat cu rezultate strălucite în numeroase țări ale lumii, iar acțiunile sale energice din țările lumii a treia au devenit chiar un original manual pentru profesioniștii din întreaga lume.

Acum, ei s-au întâlnit pentru prima dată și s-au privit ochi în ochi cu o deosebită curiozitate. Pentru cineva neavizat ar fi părut că e o întâlnire obișnuită între doi bătrânei, între doi vechi prieteni care nu s-au văzut de mult și acum își povesteau despre micile lor bucurii de viață care le serveau parcă drept garderobă unde se pot lăsa treptat lucrurile, înainte de plecarea definitivă din respectivul teatru.

Se vedeau pentru prima oară față în față, cu toate că s-au  confruntat mai bine de patruzeci de ani. Cernov sorbea  fără grabă o bere daneză bună și zâmbea bonom, de parcă era un moș  Crăciun. Iar Biksby, care prefera un vin ușor de California, era  parcă asaltat de amintiri și se retrăsese complet în sine. Dar aceasta era doar o aparență. Era suficient să te așezi vizavi de oricare dintre ei și să-i privești pe bătrânei și atunci îngrozitoarea și   distrugătoarea energie, căreia ei i-au slujit atâția ani, se putea citi clar în ochii scânteietori care, din când în când, ardeau precum tăciunii după un mare incendiu. Dar tăciunii erau periculoși și  imprevizibili. Vorbeau în engleză, ca niște turiști obișnuiți.

      – De mult îmi doresc să vă cunosc, domnule Biksby, spuse  pe un ton scăzut Cernov, am auzit atâtea lucruri lăudabile despre dumneavoastră. Chiar îmi amintesc de Berlin când stăteam  față în față, în momentul când s-a făcut schimbul de spioni. Dar  atunci ne aflam la o distanță de o sută de metri și v-am distins cu greutate trăsăturile chipului.

     – Și eu am avut o senzație asemănătoare, mister Cernov, răspunse Biksby imediat, deși am reușit să vă disting expresia feței. Atunci adjunctul meu avea un binoclu bun.

     –  Îmi amintesc doar că în acel moment nu vă uitați la mine.

     – În paltonul dumneavoastră se afla adjunctul? întrebă  Biksby.

     – Dar cum de ați ghicit?

   – M-am gândit la asta, doar chipul dumneavoastră era cel mai mare secret din agentura unităților militare din Occident.

    – Iar în locul dumneavoastră l-ați plasat pe adjunct în uniformă. Și eu nici n-am mai stat să-l privesc, știind că sunteți mult mai înalt, zâmbi Cernov, dar eram ferm convins că sunteți alături.

   Ambii zâmbiră de parcă vechile amintiri rămăseseră singurele bucurii ale bătrâneții lor.

    – Recunosc, am rămas extrem de surprins aflând că v-au chemat din rezervă, se destăinui Biksby, mi se părea că aveți o vârstă respectabilă.

    – Spionajul vostru a avut probleme mai dificile. Dar noi  nu avem inspectori financiari ca voi. Și eu nu-s obligat să completez o declarație fiscală privind veniturile, răspunse Cernov cu rapiditate.

     – Cunoașteti bine modul de viață american, mister Cernov.

     – Ca și dumneavoastră pe cel rusesc, domnule Biksby.

     Ambii își zâmbiră din nou.

    –  La noi totul e gata, zise Biksby, de această dată iarăși i-am permis canaliei de Herrera să-și alcătuiască următoarea echipă. Trebuie să vă  destăinui, colega, că relația cu el nu ne face nicio plăcere. Pur și simplu, e un adevărat monstru care pentru bani e în stare să sugrume pe oricare dintre membrii echipei sale.

      – Nu noi l-am folosit, ridică din umeri Cernov, în cazul  acesta e ideea voastră.

      – Da, e cel mai bun contrabandist de pe întregul litoral. Și în cazul morții lui nimeni nu-l va regreta. Judecătoriile noastre americane din trei state au emis mandate de arestare pe numele lui. Plânge după el scaunul electric sau camera de gazare. Dar noi am hotărât să-i aprobăm această ultimă cursă.

      – E o hotărâre înțeleaptă. În orice caz, nu pierdem nimic. Agentul nostru de legătură, Manuel, se află în Costa Rica și așteaptă semnalul convenit.

      – Țineți cont și de faptul că în echipa lui Herrera se pot afla și agenți cubanezi?

        Cernov zâmbi scurt, își bău berea și puse paharul pe masă.

     – Am hotărât să plecăm de la premisa că toată echipa lui Luis Herrera poate fi compusă din agenți cubanezi, răspunse generalul, de aceea n-avem încredere nici în Herrera, nici în oamenii săi. Ei trebuie numai să pătrundă în apele teritoriale ale Cubei.  Restul nu e treaba lor.

     – E bine, zise Biksby aprobator, dar sunteți convinși de  reușită?

    – Siguranță deplină nimeni nu poate să ofere, dar cred că totul se va desfășura normal.

    –  Am încercat de mai multe ori să facem asta, mister Cernov, dar totul a fost în zadar. E prea bine păzit.

    – Tocmai de aceea cred că de această dată totul va reuși.  Puteam să încredințăm treaba asta cuiva dintre informatorii noștri din Cuba, dar pe cubanezi ei îi  cunosc la fel ca pe noi. Trebuie recunoscut că spionajul lor e destul de eficient, iar contraspionajul lucrează cu motoarele ambalate din plin. Asta ar trebui să vă fie cunoscut. Până nu demult și în țara noastră a fost greu de lucrat.

   – În societățile totalitare controlul e, în general, mult mai sever, plasă replica Biksby.

   – S-ar putea crede că F.B.l.-ul vostru e mai puțin eficient, se oțărî imediat Cernov.

   – În orice caz, el nu are asemenea posibilități pe care le-a  avut K.G.B.-ul vostru din perioada Andropov. Atunci, datoria fiecărui om sovietic era să-și toarne vecinul. Noi avem o percepere oarecum diferită a democrației.

    – Ce democrație, Paule, se interesă caustic Cernov, sau voi tot mai credeți în basmul că pe Kennedy l-a împușcat un idiot singuratic ca Oswald? lar fratele președintelui a fost apoi împușcat, de asemenea, întâmplător?

    – Să nu discutam despre asta, propuse colonelul, haideți mai bine să mai precizăm încă o dată pozițiile voastre. Trebuie să spun, colega, că planul operațiunii voastre îmi provoacă o anumită neliniște.

    – Aveți dubii în privința competenței mele?

   – Cum așa, generale. Ați făcut atâta sânge rău serviciilor speciale occidentale, la timpul respectiv, încât pe baza operațiunilor dumneavoastră se poate chiar elabora un ghid al spionului ideal. Dar nu despre asta e vorba. Dar în ce mod intenționați să ajungeți la Fidel? Și știți chiar și data exactă. Asta este însă imposibil.

   – Mulțumesc pentru compliment, Paule, deși consider că, de asemenea, în acei ani n-ați fost un înger. Dar, crede-mă, am reușit să analizăm toate variantele posibile și am ales singura viabilă. De mult timp am meditat la o asemenea operațiune. Este, dacă dorești, ultima mea simfonie eroică. Aici trebuie să-mi demonstrez măiestria. Trebuie să le arătăm tuturor, Paule, cât valorează vechea gardă. Apropo, trebuia de mult să ne tutuim, deși în limba ta o asemenea noțiune nu există. Vom considera că în  subconștient am trecut la persoana a doua singular.

     – În limba rusă o asemenea noțiune există, spuse Biksby cu o voce scăzută, în rusă, de aceea te înțeleg bine, Serghei.

    – Totdeauna am suspectat că știi limba rusă, dădu din cap Cernov, deși ai ascuns asta cu succes atăția ani.

   – Câte limbi cunoști? întrebă brusc Biksby. Și să nu-mi spui că numai limba engleză. Se pare că încă  trei sau patru?

    – S-ar putea crede că știi mai puține. Când îți organizai întâlnirile în Portugalia toți te considerau un localnic portughez.

     Ambii își zâmbiră reciproc.

   – Ascultă-mă, Serghei, nu te întreb despre detaliile planului tău, zise Biksby. Și oricum, nu mi le vei spune. Deși aș putea afirma, poți să mă crezi, că nu voi vinde planul tău cubanezilor, asta-i sigur. Dar explică-mi în ce mod îl vei înlătura pe Fidel chiar pe 3 iunie. Anume pe 3 iunie. De ce ești așa de sigur de această dată?

    – Vei vedea, zise enigmatic Cernov, pe 3 iunie Fidel Castro nu va mai exista. Asta ți-o promit. Și exact pe 3 iunie. De aceea șalupa lui Herrera trebuie să ajungă în Cuba în noaptea de 3 spre 4.

     –  Dar grănicerii cubanezi? Ce va fi dacă vor interveni?

    – Ei nu intervin. Latura externă e treaba voastră. Șalupele  pazei de coastă ale forțelor marine americane trebuie să se afle extrem de aproape pentru a debarca imediat, în caz de nevoie, pentru sprijin, câteva unități de emigranți cubanezi. Dar asta, apoi. Principalul pentru noi e șalupa lui Herrera. Trebuie să se apropie de Havana pe 3 iunie. Iar restul e problema ta, Paule.

     – Nu cunosc cum ai gândit, dar, nu știu de ce, am încredere în tine, Serghei, totdeauna ai fost așa de precaut, te pricepeai să calculezi totul. Vom considera că și de data aceasta ai calculat totul.

   – Dacă vom acționa sincronizat, atunci da. Am adus harta litoralului. Aici sunt consemnate toate câmpurile lor minate, posturile de grăniceri, toate zonele de patrulare. Străduiți-vă și respectați planul meu, fără  inițiative personale. Acestea, în cazul de față, doar vor dăuna acțiunii.

      – Mulțumesc, Biksby luă harta, niciodată nu m-am gândit  că voi primi un asemenea cadou, recunoscu el, chiar nu cred că l-am primit. La timpul respectiv, pentru o asemenea hartă eram în stare să oferim milioane de dolari. Și nimeni nu ne-ar fi dat-o. Am o asemenea senzație că deja am învins.

      – Aceasta, deocamdată, e doar o senzație. În orice caz,  fiți atenți. Ei pot interveni cu unele mici modificări, însă nimic hotărâtor nu mai pot schimba. Într-o săptămână nu se poate construi un nou sistem de fortificații sau să fie dislocată o unitate de grăniceri. Dar trebuie să precizăm ceva.

     – Toate acordurile vor fi îndeplinite, zise repede Biksby, am fost însărcinat să v-o spun.

    – M-au rugat să vă mai transmit, prin tine, condițiile acordului nostru. Nicio intervenție a forțelor voastre armate. Totul trebuie să se desfășoare strict după plan. Puteți să debarcați, pentru susținere, doar câteva grupuri de emigranți care imediat vor fi preluate. lar în locul lui Fidel, la putere, vor veni liberalii, așa cum ne-am înțeles. Și stațiile noastre rămân deocamdată în Cuba.

    – Da, știu. Am fost împuternicit să confirm condițiile acestei înțelegeri. Dacă îl veți înlătura pe Fidel, noi nu vom obiecta împotriva semnării unui nou acord pentru prelungirea activității  stațiilor voastre electronice din Cuba.

       – Ne-am înțeles. Berea o plătește C.I.A.?

       – Cred că acum suntem mai bogați, consimți Paul.

       – Ce plăcut e, spuse Cernov visător, niciodată nu m-am  gândit că pentru berea mea va plăti Paul Biksby. Mă simt aproape învingător.

       Colonelul, înțelegând aluzia lui, zâmbi.

       – Scorul e egal, zise el, vom face totul așa cum ați programat.

       – Cred că ne vom mai întâlni.

       – După 3 iunie, îi aminti Biksby.

      – Asta se înțelege. Cernov dădu din mână și, ridicându-se,  părăsi încăperea.”

Isprăvesc ultima filă, convins că, într-adevăr, doar proștii și morții nu-și modifică niciodată opiniile… Carevasăzică, totu-i posibil în lumea asta părăsită de Dumnezeu… Altminteri, mă întreb, firesc și  descumpănit, cât o  fi ficțiune și cât realitate în cartea ticluită de Cinghiz Abdullaev… Generalul Stănculescu s-a ferit să ne răspundă, de ce să destrame bezna de sub soare? Nu cumva aidoma s-au întâmplat lucrurile și în România, în decembrie 1989 ? Chiar, cine o fi plătit  berea atunci ?

––––––––––––––

[1] Editura Ideea Europeană, 2018

[2] Deng Xiaoping