Până să-mi recomande Radu Cosașu Lumea de mâine,  nu auzisem de Ion Biberi. Deși în 1936 el primise Premiul Fundațiilor Regale pentru eseu,  ca și în 1938 (de data aceasta premiul i-a fost acordat de către Societatea Scriitorilor Români), ultima dată, în 19791, fiind laureatul special al Uniunii Scriitorilor. Iar Mircea Eliade, în articolul din 7 iunie 1936 – Diurnele generației tinere (publicat în Vremea) – îl amintește între  exponenții de vârf ai noii intelighenții valahe – vreo 23 la număr -, între care Mircea Vulcănescu, Gheorghe Țițeica, Radu Gyr, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Anton Holban, Constantin Noica, Ernest Bernea… Ion Biberi s-a născut în 1904 la Turnu Severin, a absolvit Medicina și Filozofia în București și a profesat ca medic primar psihiatru. Prozator, eseist, critic literar, de o impresionantă vastitate culturală, severineanul își face timp, vreo doi ani (1944-1945), pentru a-i iscodi pe George Enescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Dimitrie Gusti, P.P. Negulescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Mihai Ralea, Tudor Vianu, Alice Voinescu, Al. Rosetti, Anton Bibescu, Fr. Șirato, Gr. T. Popa, F.Aderca, George Călinescu, K.H. Zambaccian, Basil Munteanu,  I.D.Gherea, Petre Pandrea, Geo Dumitrescu, Ion Sava și Petre Comarnescu. Obiectul curiozității biberiene ? Viitorul României.  Răspunsurile intervievaților sunt unanime: socialismul va aduce fericire și bunăstare. De aceea, Adrian Cioroianu va remarca în 2001, în prezentarea volumului, că „Dacă vreodată comunismul a avut un viitor în România, aceasta s-a întâmplat numai în cartea lui Biberi”.

Istoricul are și nu are dreptate, fiindcă îndestulă vreme românii, și nu numai,  au crezut în comunism, lucrurile nu sunt așa de simple. Ceea ce mă frapează este eroarea în care s-au aflat oamenii noștri de cultură  mărturisitori ai lui Ion Biberi.

Bunăoară, George Enescu, după ce ne atenționează că nu-i profet, e de părere că „printr-o lege a naturii, pe care am putea-o numi lege a reacțiunii, din pustiirea morală de astăzi se va naște o nouă credință în demnitatea omului. Eu   nădăjduiesc. S-ar putea desigur, ca alți nouri să se abată asupra Europei sau a lumii. Nu putem ști nimic, dar avem putința, dacă nu datoria, de a crede. Eu ca artist, sunt un apolitic. Sunt omul artei mele. Cred în creație, dar cred și în om. Și aceasta îmi dă putere să nădăjduiesc…”

Demnitatea omului…ce cuvinte mari ! Lumea abia se mai vede de sub norii negri și groși ai începutului malign de mileniu. Cum să crezi în om, după atâtea războaie și crime, cum ? Procesul creației a eșuat, ca și nădejdile, e nevoie de un nou act originar.

 Mihail Sadoveanu, care se declara „om de stânga”, este mult mai precis:  „Înțeleg  ca poporul  român să  profite de toate  binefacerile  democrației din ultimele decenii și mai ales de marele exemplu rusesc exprimat în Constituție, a cărei aniversare am serbat-o de curând cu atâta căldură.

Greutatea este de a soluționa în lumea democrației de mâine, problemele speciale ale neamului românesc.

Noi suntem un stat neevoluat, aproape fără burghezie. Suntem 83 la sută plugari. Pentru a ajunge la comunism ar trebui să facem o evoluție completă prin burghezie și capitalism. Poate că țara care e cea mai pregătită pentru comunism, sub raportul  structurii sociale, este Anglia.

În lumina și spiritul acesta nou care ne împresoară, și care nu pot fi tăgăduite de nimeni, ne aflăm cu problema noastră specială. Aceasta trebuie soluționată în chipul cel mai potrivit, prin mijloace democratice.

În România, problema muncitorească poate fi soluționată fără sforțare. Muncitorii noștri vor trebui să aștepte cu liniște și demnitate  momentul în care experiențele altora vor deveni o realitate la noi. Cred că totul se poate îndrepta și orândui între oameni de înțelegere, căci cred cu hotărâre într-o lume mai bună, mai dreaptă. Această Iume va veni. N-aș putea spune când, căci oamenii  au de apărat interese imediate. Dar eu văd mai departe. Și această lume, o repet, va veni”.

Binefacerile democrației sovietice s-au abătut asupra noastră ca o molimă, acum ne tratăm de altă boală, cea occidentală. De la rictusul bolșevic la rictusul corporatist… Nicio diferență, cu excepția mall-urilor și telefoanelor inteligente. Anglia n-a trecut la comunism, cum anticipa părintele Fraților Jderi, ci a ales… Brexit-ul. Idealul unei lumi mai bune s-a năruit odată cu ciuperca înflorită mortal pe cerul Hiroshimei, acolo sunt rădăcinile răului planetar. Nu știu ce a văzut mai departe Sadoveanu din înaltele fotolii ocupate în regimul comunist, dar, pe mine, perspectiva mă îngrozește.

Tudor Arghezi este mai rezervat și ne îndeamnă la prudență: „Nu știu care ar putea fi forma ideală. Lumea o caută dintotdeauna. Nu știu dacă o va găsi. Am întâlnit însă oameni săraci care erau mai fericiți decât mulți bogați. Aveau un moral care cumpănea totul. Chezășia unei societăți fericite este putința de perfecționare indefinită a individului. Acesta trebuie să fie intelectualmente bine informat, să ducă o viață cumpătată și sever organizată. Fără îndoială, exemplul băiatului de miliardar înzestrat  bănește pe toată viața,  dar mai prost decât fiul fierarului, sârguitor, este scandalos.  Socotesc că totul va trebui să concure în societate pentru mulțumirea, ca să nu zic, fericirea, individului. Viața nu poate da mai mult, dacă o dă  și pe aceea.

Este deosebire între ce aș dori și ceea ce va fi. Socotesc  că antagonismele vor juca totdeauna, Liga Națiunilor e o experiență.

Greșelile sunt din eternitate. Si apoi îmi amintesc războiul din 1914. A izbucnit în timp ce împărații și conducătorii statelor europene erau la băi. lar un domnișor, d’Aerenthal, care se plimba prin Viena cu un baston de craidon în mână, a dezlănțuit războiul… Războiul actual l-a declanșat un dement, care începuse să stăpânească Europa, fără să tragă  un glonte, numai târându-și teaca pe caldarâm.

Lumea de mâine ? Ce-o fi însemnând acest vocabul de iluzii pe care îl aud în câteva limbi de zeci de ani de zile, când sincer, și când ipocrit ? Cine vorbește în toate epocile de lumea de mâine? Lumea de azi.

În literatură, cel puțin, lumea de ieri a fost calitativ întotdeauna mai bună decât cea de azi. Pomeneam de Pascal. Când a scris Pascal ? Acum peste 300 de ani. La ce fel de lumânare de ceară a scris pana  lui inegalată din confortabilul ev al becului electric ? Să nu uităm manuscrisele, ca Biblia, care sunt opera celui mai întunecat trecut, al opaițului de seu și ulei”.

Băieții miliardarilor de astăzi sunt și mai zurbagii, jumătate din  planetă a încăput în buzunarele unei găști de 62 de oligarhi. Iar „băiatul fierarului” s-a prostit și el, silit de imposibilitatea materială de a se școlariza și instrui. Perfecțiunea indefinită a individului s-a oprit în avântul inuman al tehnicii, semn că „Greșelile sunt din eternitate”.

Dimitrie Gusti se iluzionează că lumea de mâine „Va fi, în adevăr, rodul apropierii, adânci, puternice, între națiuni, prin mijlocirea cunoașterii lor. Aș spune că nu guvernele, ci popoarele vor organiza societatea de mâine. Este cauza principală care explică neizbutirea dureroasă a Societății Națiunilor: acest organism a fost o expresie a guvernelor și nu a respectat voința de pace a popoarelor.

Cunoașterea e un mijloc de apropiere efectivă între oameni și națiuni. Nu vom trăi tot timpul cu jandarmul și pușca. Pacea trebuie să fie reală, cinstită. Altminteri, îndreptățim vechea glumă, care amintea  că pacea  eternă a lui Kant nu se află decât în cimitire.

Morala fabulei ar fi: popoarele să-și ia singure destinele în mâini și să organizeze între ele o strânsă interdependență economică și spirituală. Semne premergătoare se fac cunoscute și la noi în țară: este tâlcul diferitelor societăți de apropiere între națiuni ca: ARLUS, Amicii Franței, Asociația Amicilor Statelor Unite, Asociația Anglo-Americană. Știința națiunii ne conduce la democrația socială, știința națiunilor, la democrația internațională.

O împletire intimă și indisolubilă între știința și viața națiunii;  un tineret realist și idealist în plină vigoare; un țăran, luminat cetățean și vrednic gospodar producător; un sat, un  oraș și o regiune dezvoltate maximal, din punct de vedere social, economic și cultural și încadrate direct, solidar și sintetic în Națiune; o națiune și un stat făcând parte activ și cu demnitate din organizarea internațională a Iumii pe care o pregătește lupta eroică a marilor Națiuni Unite – iată lumea de  mâine”.

Într-adevăr, națiile s-au apropiat atât de mult unele de altele încât au… dispărut. Au apărut, în schimb,  uniunile de state, iar popoarele și-au pierdut nu numai identitatea națională, ci și putința de a decide asupra propriilor interese. Serviciile secrete și corporațiile, derivatele  lor, conduc omenirea acum și ferească sfântul să pomenești ceva despre națiuni ! Noțiunea e desuetă, principiile corectitudinii politice contemporane au evacut-o din discursurile publice. Eroismul se rezumă la prea zilnicul trai, aflat sub tirania facturii… Jandarmii, forțele de ordine ne-au împresurat, strada seamănă din ce în ce mai mult cu un teatru de război, iar cursa înarmărilor se întețește neîncetat…

 P.P. Negulescu este reflexiv: „Problema de căpetenie ce se va pune, apoi, va fi acea a organizării libertății redobândite, așa încât să nu pună în primejdie ordinea, fără de care viața în comun a oamenilor nu poate să nu sufere, iar forma pe care o va lua acea organizare nu va putea fi decât acea a echilibrului social. Când libertatea nu poate sa însemne dreptul, pentru una sau alta din clasele sociale de a-și impune, în mod exclusiv, interesele folosindu-se de puterea pe care i-ar da-o fie o situație materială privilegiată, fie un număr covârșitor. Echilibrul social singur va putea permite ca interesele tuturor claselor, fără deosebire, să fie  satisfăcute, în proporții juste și legitime, încât nici una din ele să nu rămână în suferință. Cât despre formele particulare pe care le va lua echilibrul social, la diferitele popoare ele nu vor putea fi hotărâte decât de condițiile lor naturale de existență, potrivit  cu regiunile în care trăiesc și potrivit cu tradițiile lor, care nu se pot schimba fără nici un risc, decât numai treptat. La mai multe amănunte nu ne putem coborî, în aceste privințe, fără a ne expune la anticipări nesigure care să fie dezmințite ulterior, de desfășurarea reală a lucrurilor”.

Ce utopie, echilibrul social ! Lupta de clasă s-a revigorat, însă în sens invers celui obișnuit – bogătanii au luat cu asalt sărăcimea și o samavolnicesc economic, juridic și mediatic ! Dezechilibrele sunt mai acute ca oricând, gașca oligarhiilor a atins apogeul puterii discreționare.

Lucrețiu Pătrășcanu, „entuziasmat de Revoluția din Octombrie”, se gândește „adeseori la proiectul de a-mi scrie memoriile și a fixa pe hârtie impresiile mele tinerești, culese de la Moscova. Îmi amân gândul acesta pentru mai târziu – de ce să nu o spun ? – pentru anii bătrâneții…”  Nu va mai  apuca  s-o facă, îl vor executa tovarășii săi de drum, în anul 1954. Culmea, tocmai ce i se destăinuise lui Biberi: „Cred în triumful socialismului. Indiferent de etapele prin care vom trece, noi și alte țări, mergem înspre forme de viață de înlocuire a mijloacelor de producție, cu forme de proprietate colectivă. Tot progresul tehnic vine în ajutorul lichidării în acest chip a problemelor de viață ale întregii omeniri. Și când spun ale întregii omeniri, mă gândesc la mizeria cronică, nu numai aceea produsă de război, dar aceea a milioane de muncitori și țărani, care condiționează în realitate normele de funcționare ale regimului capitalist.

Cunoști teza marxistă, prezentată cu lux de argumente și irefutabile dovezi de Marx în Capitalul, în care se subliniază dezvoltarea organică a regimului capitalist ca regim economic, facând din menținerea în lipsă și suferință a unei părți a populației producătoare un element constitutiv al aparatului de producție capitalist.

Cu tot progresul realizat în urmă, cu toată ridicarea standardului de viață în multe țări pentru muncitorime, această teză nu a fost infirmată, ci, dimpotrivă, confirmată de întreaga evoluție socială petrecută din momentul în care a fost scris Capitalul până astăzi.

De aceea, cred că numai societatea socialistă poate chezășui lichidarea mizeriei omenești, ridicarea nivelului moral și  material al maselor, emanciparea individului, condițiile creării  unei vieți libere, producătoare de valori.

În lupta de emancipare a omului de sub stăpânirea forțelor naturii și îmbunătățirea sub toate raporturile a vieții umane, adică ceea ce am dorit, urmărit, năzuit, încă din primii ani de viață conștientă, cred că numai socialismul și numai societatea comunistă pot oferi condiții de realizare pozitivă.

Este o problemă de viitor, dar nu cred prea îndepărtat…”.

Societatea socialistă  nu numai că nu a lichidat mizeriile omenești, dar s-a lichidat  pe sine însăși ! „Realizarea pozitivă” propovăduită de fostul ministru al Justiției a rămas o vorbă  goală, deși ciurda de pipițe și vedete postdecembriste ne-au împuiat capul cu gândirea lor… pozitivă. Capitalul lui Marx continuă să fie studiat în universitățile de pretutindeni,  dar numai de către cei care nu au… capital. Și  nici decizia…

Mihai Ralea nu are nicio îndoială: „Nu am decât un răspuns pe care socotesc că nu voi fi nevoit  să-l dezvolt: lumea de mâine va avea o organizare socialistă. Situația omului în această societate va fi indicată de doctrina umanismului socialist, pe care  am menționat-o în cursul convorbirii noastre. Va fi o poziție acceptată de om cu entuziasm și bucurie, prin adeziune voluntară. Aceasta soluționează într-un fel și problema libertății individuale. Fiind personal angajat, acceptând o poziție și integrându-se voluntar într-un sistem social, omul va avea libertate de acțiune. Nu există supresiune de libertate decât acolo unde este constrângere. Dar omul de mâine în societatea socialistă nu va fi un  membru participant prin constrângere exterioară, ci prin adeziune intimă.

Evoluția vieții sociale se face, după credința mea, în sensul unei culturi socialiste a societății, în care omul integrat vieții colective va avea o deplină libertate de acțiune, libertate determinată de adeziunea și acceptarea deliberată a acestei structuri sociale”.

Organizarea socialistă nu mai tentează pe nimeni, Ralea s-a înșelat îngrozitor. Consumerismul a învins iarăși, omul-stomac l-a învins definitiv pe omul-creier.

Tudor Vianu are excese de naivitate: „Civilizația de mâine va fi o civilizație a muncii. Poate că  pentru prima oară în istorie, entuziasmul pentru muncă, convingerea adâncă a omului în valoarea etică a muncii și dezvoltarea  forței de muncă ajung acum la treapta lor cea mai înaltă. De abia acum, cultura umană a îngăduit o eliberare totală, să nădăjduim, definitivă, a muncii. Istoria a ajuns în stadiul în care munca reprezintă conștiința unei înălțări a omului deasupra lui însuși. Căci omul nu trebuie să fie robul, ci domnul muncii. Muncitorul trebuie să aibă față de muncă fervoarea pe care o are un artist față de opera pe care o înfăptuiește. Va trebui să aibă aceeași libertate față de muncă.(…)

Socotesc deci că civilizația  de mâine a lumii va fi întemeiată pe această conștiință și bucurie a muncii, care înnobilează și ridică pe om deasupra lui însuși. (…)

Vom avea nevoie, în țara noastră, de muncitori onești, consacrați cu austeritate și  competență  unor domenii  în care facultățile lor personale să se poată exercita creator. Avem nevoie de omul trebii lui, de exemplarul uman tehnic. Să denunțăm tipul atât de curent în viața noastră socială, pe omul de vorbe, de formule, de avânturi nereflectate. Acești oameni bagatelizează Iucrurile cele mai grave, le demonetizează. Ei aduc cu ei un suflu demoralizant și transformă totul în neînsemnătate și farsă. De aceea, subliniez încă o dată nevoia oamenilor consacrați unei tehnici creatoare, oricare ar fi ea; de aceea, am pus totdeauna, chiar și în estetică, accentul pe factorul  rațional, activ, al procedeelor și tehnicității”.

„Domnul muncii” e, de fapt, un jalnic rob, strivit de corvezi și obligații economice, sociale… Fiindcă, în realitate, omenirea n-a cunoscut decât o singură orânduire – sclavagismul -, cosmetizată în funcție de toanele epocii.

Alice Voinescu, alt destin tragic, nu-și ascunde nici ea optimismul: „Cred în viitor, deși m-au speriat violențele care s-au petrecut în lume. Este cu neputință, după cele ce s-au întâmplat ca lumea să nu se trezească, să nu devină mai bună. Totul depinde de buna voință și încrederea pe care oamenii o vor avea unii în alții. Detest metodele violente. Cultura și devenirea istorică sunt procese organice, care nu se pot desăvârși decât prin creștere. Fac credit oamenilor tineri și le urez să reușească. Știu că în România viitorul  va fi mai neted decât în alte părți, căci românul are un bun simț  înnăscut și o adâncă omenie.

Îmi dau seama că toate evenimentele vieții mele au contribuit într-un fel sau altul la formația mea. Aștept ca noile vremi să mă formeze mai departe”.

„Viitorul României” nu a fost deloc neted, dimpotrivă. „Bunul-simț înnăscut” și „adânca omenie” a românului… mă pufnește râsul. Crimele politice sunt mai numeroase ca oriunde în spațiul european. De curând, delațiunea a devenit  politică de stat, inspectoratul școlar dintr-un județ cu prodigioasă activitate penală stabilind ca subiect de olimpiadă la Limba și literatura română chiar… denunțul, mutat însă în perioada Moromeților. De aceea, în contrast cu Alice Voinescu, mă rog ca noile vremi să nu mă formeze mai departe.

Alexandru Rosetti este vizionar: „În organizarea lumii de mâine, căci această lume trebuie organizată metodic și nu lăsată la întâmplare, în voia jocului  orb al aventurilor, văd valabil un principiu general, formulat  în mod familiar: «cine vrea să mănânce, trebuie să lucreze». În jurul acestui principiu se vor grupa o seamă de organisme de armonizare a funcțiilor sociale și de reforme:  dispariția barierelor vamale; reglementarea schimburilor și monedei, modalitatea cooperării internaționale.

Pentru noi românii, văd necesară, acum, când ne-am normalizat relațiile cu marele nostru vecin, Rusia Sovietică, o înțelegere sinceră, pe alte baze, cu ungurii. Să nu se mai pună în aceiași termeni și aceeași mentalitate problema Ardealului. Să se netezească asperitățile, să se înlăture motivele de învrăjbire și otrăvire a atmosferei dintre noi.

Sunt sigur că în Ungaria se găsesc numeroși oameni de bună-credință și bine intenționați, care vor răspunde cu înțelegere la mâna pe care le-o întindem. Și apoi, suferințele îndurate în acest crâncen război ne vor fi îndemnat și pe unii și pe  alții la toleranță și spirit de împăciuire”.

Barierele vamale au cam dispărut, suntem aproape de a trece la moneda unică, cooperarea internațională a atins faza globalizării, Rosetti a intuit bine. Doar relațiile cu Marea Rusie suferă, iar autonomia Ardealului nu le dă pace ungurilor și mă tem că nu peste mult timp vom vorbi despre Regiunea Autonomă a Transilvaniei, un Kosovo al Carpaților. Și atunci cum să fii tolerant și împăciuitor  ?

Anton Bibescu – „cel care a jucat cărți cu ducele rus Nicolae, a fost prieten cu viitorul președinte american Roosevelt și tot prieten cu Marcel Proust”2  – este categoric: „Am fost încă de la nouăsprezece ani, ceea ce se numește un om de stânga . Nu  am putut  suporta  nedreptatea,  sub  orice  formă  s-ar  prezenta  pe lume. Cred că ne aflăm acum în pragul în care omenirea este hotărâtă să curme această nedreptate esențială, care a alcătuit până în prezent condiția de viață a omului. Sunt sigur că eforturile conjugate ale conducătorilor Națiunilor Unite vor duce la o îmbunătățire  a soartei omului și la o înlăturare a nedreptății în lume.

Perspectivele pe care știința și mașinismul le deschide progresului omenesc sunt nebănuite. Câțiva ani după terminarea războiului vor fi îndestulători pentru a crea omenirii noi condiții de viață, micșorând orele de muncă și mărind timpul destinat repausului. Cred, în aceste condiții, că adevărata problemă a viitorului nu este de a crea omului momente de repaus ci preocuparea de a se folosi în mod inteligent de aceste ore de răgaz. Totul este însă în legătură cu suprimarea definitivă a războiului.

Îți voi răspunde cu simplicitate: în cursul vremurilor omenirea a făcut progrese tot atât de mari: a suprimat, practic vorbind, canibalismul”.

Canibalismul n-a fost suprimat încă, ce minciună propagandistică  ! Există un canibalism economic, politic sau judiciar mai sălbatic ca nicicând  ! Mașinismul a dus la prăbușirea  omului, deopotrivă cu  marginalizarea Organizației Națiunilor Unite.

 Francisc Șirato nu răspunde provocării,  încăpățânându-se să rămână doar artist: „Nu se poate prevedea în ce sens se va desfășura evoluția lumii de mâine. Dar înțeleg că putința de creație a artistului e în legătură atât cu atmosfera spirituală, cât și cu condițiile politice și sociale ale lumii.

În această privință, artiștii cei noi vor fi privilegiați: ei se vor putea integra direct în Iinia noilor deveniri, în timp ce artiștii aparținând lumii vechi vor accepta o adaptare, de a cărei reușită  depinde de altminteri, poziția lor față de arta viitoare.

Se vorbește despre o artă populară, socială. Eu înțeleg orientarea aceasta în ridicarea populației la înțelegerea artei adevărate. Afirm nevoia unei inițieri artistice a maselor, a lucrătorului. Am văzut în Germania dinaintea primului război  cum Iucrătorii se duceau cu bucurie la toate expozițiile. Știi care era originea acestei pasiuni? Conferințele pe care Ie ascultau Ia reuniunile lor și în care li se forma gustul artistic. Stăruiesc în a crede în nevoia unei educații artistice temeinice a lucrătorului”.

Inițierea artistică a maselor e un proiect falimentar, oamenii recenți au uitat până și alfabetul, în încăpățânarea lor sinucigașă de a se metamorfoza în maimuțe cu smartphone.

Gr. T. Popa iese din laboratorul omului de știință și ne lămurește că „Pentru noi, 23 August 1944 înseamnă întoarcerea la normal. Viața politică a României de la 1938 la 1944 a fost un mers contra naturii. Locul  nostru  firesc  a fost totdeauna alături de aliații care ne-au întregit țara și care au afirmat mereu că vor  respecta drepturile națiunilor mici și că vor lupta pentru libertățile umane. Numai o rătăcire fără seamăn sau o adevărată perversiune în conducere ne-a putut duce în tabăra politică dictatorială, care n-a admis vreodată drepturile omului. De aceea, 23 August 1944 a însemnat pentru noi întoarcerea la normal.(…)

Aici, și mai ales azi, nu se pot face decât speculații. Deprins cu legile stringente ale științei și știind că în domeniul sociologiei nu avem încă legi bine limpezite pentru noi, nu îndrăznesc să fac profeții și nici măcar ipoteze”.

Aliații care ne-au întregit țara ne-au  furat înzecit, iar cei care, chipurile, ne-au democratizat, au făcut-o înmiit, dar cu  instrumentele sofisticate și perverse ale  anticomunismului rapace. D-aia mă rog să ne ferească Domnu´  de aliați, sunt precum cancerul !

Felix Aderca, un comunist exaltat, punctează: „Așa se și explică de ce individul nostru, menit unei viziuni mai mult decât socialiste, universaliste, e în contradicție tragică și permanentă cu luptătorii din primele rânduri ale frontului social, care pentru crearea libertății și iscarea eflorescenței personalităților, încep prin a impune acea «linie generală» în care sunt stârpite uneori până și cele mai neînsemnate semne ale personalității.

Uniunea Sovietelor nu e de altfel – așa cum o văd mulți din romanticii sau nesăbuiții noștri ideologi – o tabula rasă a valorilor, a caracteristicilor individuale, ci dimpotrivă, o încorporare pe încetul (căci a ars etapa multiseculară a unei întregi faze sociale, faza burgheză, a valorilor fără de care am cădea în barbarie și în haos). Funcțiile sociale crează fatal tot mai accentuate, mai fine deosebiri între indivizi, personalități tot mai caracterizate – chiar în sânul aceleiași fabrici, bunăoară, unde trebuie să domnească o unanimitate absolută de tendințe.

Se întrevede, domnule Biberi, în spovedania pentru a cărei  lungime te rog să mă ierți, cum doresc, cum trebuie să văd  lumea de mâine?

Și cum desigur va fi !”

Cum să comentezi o asemenea naivitate ? Din nefericire, ei i-au căzut victime mulți intelectuali băștinași de-a lungul secolelor…

George Călinescu este metaforic: „Lumea de mâine o văd întemeiată pe interesul acut de umanități, pe un cosmopolitism de tip grec, așa cum a existat printre oamenii Renașterii și ai perioadei Voltaire-Goethe, pe un dispreț total de particular.

Acum toată străduința noastră tinde de a face dreptate mulțimii, de a îndeplini condițiile materiale juste, fără de care termenii înaintați ai progresului nu sunt posibili.

Unui țăran înfometat și bolnav  nu-i arde de catedrale. Însă în cele din urmă ținta e tot spiritul. Decât să mănânc șuncă într-o țară  fără statui, prefer să mă hrănesc cu măsline pe Acropole”.

Pe undeva, Călinescu a ghicit mersul viitorului, numai că românii s-au dus în Grecia nu pentru a contempla antichitatea, ci ca să culeagă măsline de sub Acropole… Culmea, mâncând clisa și ceapa aduse  de acasă, din dorința de a economisi  un cent…

 K.H. Zambaccian vorbește de dincolo de realitate: „Arta e marea suverană; ea nu se poate scoborî din seninătate. (…) Arta face deci treptat educația maselor. Am încredere în viitor. Nimic nu poate împiedica elanul spiritual al sensibilității.(…) Pentru a se bucura de o operă artistică, omul are nevoie de o preparație sufletească și vizuală, operele vor trebui prezentate neînghesuite, sub lumini priincioase și într-un spațiu potrivit; un muzeu e în primul rând un loc de  reculegere și nu o  îmbâcseală prăfuită, convențională.

Pe această linie înțeleg eu înfiriparea lumii viitoare. Dacă perfecțiile tehnice vor ușura partea materială a vieții, arta îi dă acestei lumi un stil sufletesc. Înălțarea omului, umanizarea lui adevărată, nu pot fi decât rodul unei seninătăți,  care nu   se poate obține decât prin contemplare și ambianță artistică.

 Am convingerea că arta va avea un rol hotărâtor în structura lumii de mâine: atât în construcția ambianței exterioare, care va alcătui decorul în care vor trăi oamenii acestei epoci,  cât și în configurarea vieții morale a omenirii”.

Perfidia prezentului: Zambaccian a făcut carieră în  anii din urmă ca nume de dosar penal, de afacere judiciară a  premierului Adrian Năstase, și el iubitor de pictură.  Și cum să nu-l crezi pe armean că „arta e marea suverană” ?

Basil Munteanu pledează pentru păstrarea idealului francez: „În măsura în care viitorul este implicat în trecut și determinat de el, în măsura, mai ales, în care constantele psihologiei naționale sunt o realitate activă, poziția socială și politică a Franței în dezbaterile lumii de mâine pare să se contureze în felul următor:

Franța va intra într-o eră de mari reforme sociale, poate radicale, conform instinctului ancestral de dreptate, de logică și de progres. Ceea ce, între cele două războaie mondiale a întârziat evoluția Franței pe acest teren, n-are semnificația unei renunțări, ci numai pe aceea a unei stagnațiuni pasagere, datorită sângerării prea abundente din 1914-1918. S-a pierdut atunci o cantitate de energie a cărei înlocuire cerea mai mult  decât o generație, și au dispărut prea mulți oameni tineri care urmau să devină șefii generației lor.  E probabil că Germania, în calculele ei criminale, a ținut seama de această «marée basse» a energiei franceze, fizice și morale. Prea costisitoarea victorie din 1918 a fost determinantă pentru înfrângerea din 1940.

Cred că astăzi situația s-a inversat. Franța va trage din suferințele și din umilințele ei învățăminte așa de precise și de evidente pentru întreaga națiune, încât va putea din nou păși pe tradiționalele ei căi generoase, de dreptate și progres. În diferența ei relativă pentru problemele sociale a fost înainte de 1939, funestă, și, de altminteri, străină de sufletul francez. Este sigur că această indiferență a luat sfârșit. Sunt convins că evenimentele din Franța vor îndreptăți mâine, acest pronostic: Franța va merge până la capătul concluziilor ce se impun spiritului său realist, adică până  la transformarea lor în fapte reformatoare.

Nu cred totuși că aceste reforme vor provoca răsturnări brutale. După un salt îndrăzneț, menit să câștige timpul pierdut între cele două războaie, Franța își va relua pasul egal, bine meditat și pregătit, care i-a permis, vreme de două veacuri, să se mențină în fruntea progresului.

Indiferența franceză pentru problemele internaționale va înceta de asemenea. Vom vedea Franța militând pentru instalarea unei adevărate societăți umane, pe care ea n-o poate concepe decât sub forma unei colaborări armonioase a națiunilor. Acțiunea ei este o acțiune de revelare a personalității altora. Viitoarea societate internațională nu poate fi, în concepția franceză, decât realizarea pe alt plan a societății franceze, adică o societate în care indivizii există”.

Măcar de-ar fi doar Franța…Dar România este sfârtecată și de interesele americane, germane, ruse, maghiare, sioniste… ca să le pomenesc pe alea majore, că olandezii, italienii  ori spaniolii sunt second hand aici. Multitudinea asta de interese explică permanenta noastră  neașezare, nefinitudinea…

I.D.Gherea este mai zgârcit în profeții: „Cred că nu putem spune mare lucru despre ceea ce va fi. Îmi amintesc în această privință cuvântul lui Paul Valéry: «Nous allons vers l’avenir à reculons». Mergem înspre viitor, dar nu știm încotro. Nu avem ochi la spate. Paul Valéry  are dreptate. Nu ne este dată decât o singură evoluție. Analogiile cu trecutul sunt foarte vagi. Mă întreb și eu: ce va fi? Și răspund împreună cu Anatole France: e socialismul. «Si l’ on peut appeler socialisme, l’inconnu qui viént»!…

Cunosc oameni de superioară inteligență și cu spirit științific, care dacă ar fi vorba de o prevedere științifică ar fi extrem de pretențioși: ar cere nenumărate experiențe de laborator și nenumărate verificări. Sunt uimit când văd cum aceeași oameni, în fața unei anticipari politico-sociale, sunt de o rară siguranță, bazată pe o teorie neverificată și pe vagi analogii istorice, de pildă, Revoluția franceză.

Aș face o comparație: să presupunem că un naturalist examinează o omidă și că această omidă e singură pe lume. De unde va  putea ști că această vietate, unică în univers, în felul său, ar putea deveni fluture? Cu istoria se întâmplă un lucru asemănător. Căci nu avem decât o singură istorie a omenirii fără cicluri,  fără reveniri, fără modele și repetiții. Totuși, dacă e pe bănuieli, cred că ne îndreptăm către un socialism, despre care puține Iucruri se pot spune.

Dar despre un singur lucru pot vorbi cu hotărâre: privitor la atitudinea mea personală. Țin  la o democrație libertară și tolerantă”.

Acea himeră necâștigătoare – socialismul…. Împopoțonată cu vorbele lui Valéry și France. Degeaba însă, imperialismul global n-a auzit de ei…

Petre Pandrea intuiește bine: „Lumea de azi are două coordonate care vor influența realmente lumea de mâine: sistemul socialist sovietic și sistemul  burghez-capitalist. Aceste două sisteme social-economice antinomice au coexistat din 1917 până acum. Lenin și Stalin au avut dreptate împotriva lui Lev Troțki. Ceva mai mult: cele două sisteme s-au putut uni într-un gigantic efort militar pentru a sugruma fascismul mondial unificat, la rându-i, pe  axa Roma-Berlin-Tokio.

Vor ramâne în vigoare alianțele de război dintre Anglia, URSS și Statele Unite pentru menținerea și dirijarea păcii ? Toți ne întrebăm cu anxietate și nădejde în acest sens. Suntem obosiți de razboi și dorim pacea. Din nefericire, spiritul capitalist american devine tot mai virulent.

Această virulență este – poate o aparență. Înscrierea romancierului Theodor Dreiser, în vârstă de 73 de ani, în tânărul partid comunist american și falanga faimoasă de literați condusă de Upton Sinclair și John Don Passos, care acompaniază fățiș, politicește, aspirațiile proletariatului american, sunt  indicații prețioase pentru sociologul care descifrează primele elemente ale lumii de mâine, elemente aflate în lumea contemporană, ca și existența virtuală a stejarului falnic inclus în ghinda pusă în laborator, la microscop.

Puntea de trecere dintre sovietismul rus spre proletariatul american ar putea fi laburismul englez al lui Harold Laski.

Deci, evoluție pașnică și sintetizarea contrariilor: o primă ipoteză plauzibilă.

A doua ipoteză: ciclul revoluționar caracteristic epocilor postbelice în toate țările capitaliste va izbucni cu furie, curând.

Am multe indicii, că lumea de mâine se va desfășura în cadrul celei de a doua ipoteze.

Spectacolul va fi cinematografic, nițeluș sângeros (sângele este fermentul creșterilor organice), cu febră revoluționară (revoluția este locomotiva Istoriei).

Ipoteza nr. 2, va dura mai multe decenii și va fi o epocă  bună pentru oamenii  politici (acești sculptori de mase umane), pentru sociologi, pentru jurnaliști și prea puțin propice pentru artiști.

Pentru noi, artiștii, iubite domnule doctor Biberi, va fi o epocă neinteresantă. Vom renunța la artă, vom asista în continuare la automutilarea noastră și vom fi mereu jurnaliști, sociologi, economiști, avocați sau medici de prim-ajutor…

Nici o plăcere.  Arta e suprema bucurie…”.

Câtă dreptate a avut Petre Pandrea, singurul realist, de altfel, dintre cei 23 ! Capitalismul este zguduit din temelii de o criză nesfârșită, lumea sângerează întruna, iar politicienii prosperă. Artiștii sunt un decor neinteresant, din lipsă de rating. În schimb, mercenarii de toate felurile s-au înstăpânit peste destinele noastre, pe care le batjocoresc din studiourile de televiziune… toți amăgindu-se că sunt trusa de prim-ajutor a societății.

Geo Dumitrescu se înșală dramatic: „Dacă e să vorbim însă despre lumea de mâine – dar acest  mâine e o noțiune forțată – vă pot asigura în două cuvinte că ea nu va fi o lume comunistă. Nu trebuie să desperăm de faptul că astăzi încă nu există nicăieri un comunism propriu, căci, după părerea mea, ideea de comunism este în mod esențial planetară. O să-mi reproșați poate și dvs. că sunt utopic. Vă asigur însă că am toate motivele să semăn cu cea mai mare parte a cetățenilor acestui univers și să mă bizui prea mult pe  semnificațiile energiei atomice, acest argument hotărâtor și final al victoriei comuniste. Inserat așadar în această aspirație  unanimă care definește lumea de azi, implicat definitiv în această uneltire universală care pregătește dispariția granițelor și prăbușirea unui sistem economic în care e posibilă azvârlirea în mare a grâului și consumarea bumbacului în cuptoarele locomotivelor, aștept cu calm și certitudine momentul revelator al eliberării planetei. Acel moment în care un univers comunist va face din toți oamenii cetățenii aceleiași democrații a tuturor libertăților efective și a avuției generale și va preceda fără efort clipa neverosimilă a victoriei spiritului. Pentru acest moment, la adresa căruia mai sunt oameni care zâmbesc, pentru această îndepărtată scadență, sunt, domnule Biberi, forțe care lucrează, oameni care se dăruiesc, eroi conștienți. Ei au întemeiat de mult o țară care este un uriaș șantier și o tabără de regenerare și elan. Ei au câștigat, prin această forță a speranței, un război greu, un obstacol grav, dincolo de care munca lor a dobândit dimensiuni mărețe și asigurări  definitive. Întreg globul este plin astăzi de aderenții lor, în cugetul cărora s-au întâmplat marile clarificări. Mă bucur împreună cu dvs. să constat că și în țara noastră lupta e în plină febrilitate, că rezultatele sunt certe, cu toate că imixtiunea neîndemnaticilor încearcă să încurce și să zădărnicească mersul  implacabil al lucrurilor.

Lumea de mâine e într-o elaborare calmă și fatală. Și greșeala acelora – chiar dintre adepții ei din marile mase fără orizont politic – care iau metodele și tranzițiile drept concluzie, drept rezultat final, sau a acelora dintre constructorii ei activi care se îndrăgostesc uneori prea mult – humanum est?   – de aceste metode pe care le mânuiesc și de unele stadii de  evoluție, tot atât de trecătoare, greșeala lor este poate într-un  fel, o dovadă în plus că acest mâine e posibil și la urma urmei  apropiat.

Lângă acești bărbați care construiesc universul viitor, mă găsesc deocamdată sentimental, ca de altfel cea mai mare  parte a acestei lumi care privește cu toată nădejdea. Simt însă că admirația mea ar putea fi într-alt fel efectivă și că reticențele sau intoleranța pentru prostia intrușilor sau pentru  greșelile exaltaților sau inabililor ar putea fi învinse într-o zi.  Până atunci, condeier anonim, îmi comunic entuziast speranțele, refuz să scriu poezii cu «temă», lupt cetățenește împotriva cărților de istorie și a formalismului burghez și aștept momentul să mă integrez convingător și deplin în frontul lumii  de mâine, pentru realizarea căreia admit orice metodă și orice preț și scuz orice fărădelege trecătoare”.

Alt utopic comunist… cum să susții  că fărădelegile sunt trecătoare ? Chiar într-atât de novice să  fii în cunoașterea omului ? Cât rău au făcut omenirii astfel de exaltați !

Ion Sava refuză politicos jocul, pledând pentru frumusețea teatrului.

Dar lumea e un teatru, regizorul ieșean iubea metafora, n-am nicio îndoială.

Petru Comarnescu, ca orice filoamerican nu se dezminte: „Lumea de mâine va fi lumea omului fericit să creeze într-o societate mai bună, eliberat de teamă și adăpostit împotriva nevoilor. Un umanism socializant va reglementa raportul între muncă și răgaz. Față de societate, omul își face datoria în orele de muncă. Față  de sine, în orele de libertate, când poate medita, citi, vedea artă, călători și schimba idei. Realizându-se lăuntric, omul lucrează tot pentru progresul societății.

După anii în care fiecare va trebui să contribuim la reconstrucția materială și morală a lumii, pustiită de groaznicul și stupidul război, prin care fascismul a încercat să anuleze civilizația și omenia – vor urma desigur anii în care se va pune problema armonizării muncii cu răgazul sau timpul liber. După anii în care, treptat, se vor șterge nedreptățile și se vor crea – pentru toți cetățenii lumii – condiții economice și sociale pe cât posibil egale pentru ca cei mai înzestrați de natură să se exprime constructiv, conform vocației lor și nevoilor societății – întreaga omenire va fi un imens câmp de întrecere pentru fapte bune și creatoare, selectându-se noi elite spirituale dintr-o lume, care, ea însăși, va fi o elită colectivă, plină de sănătate, vigoare, încredere în viață.

În ultima analiză, cred că democrație înseamnă condiții sociale și economice egale, pentru ca cei mai înzestrați de natură să poată conduce spre marea creativitate umană. Deci pentru toți putința unui trai demn, școli în care să se selecționeze aptitudinile, specialitățile și vocațiile, prilejuri de afirmare personală pentru gloria societății. Recunoscându-și interdependența, oamenii și națiunile vor trăi sub zodia universalismului.

Orașele de mâine vor fi mai legate de peisaj și de natură și mai prietene oamenilor. Fabricile și uzinele, mai ademenitoare. Traiul la țară mai urbanizat, prin tot felul de comunicații și prin aceleași posibilități de educare spirituală. Se va realiza un echilibru armonios între natură și atelier, între orele de răgaz și cele de muncă, între om și societate, între muncă și răsplata ei.

În fața noastră, mijesc doar aceste începuturi ale unei lumi noi cu adevărat. Nu le vom apuca în toată splendoarea lor. Dar cine a avut norocul să vadă câtă sănătate și optimism radiază o societate, în care oamenii sunt, în genere, bine hrăniți, trăiesc în igienă deplină și au parte de toate bunurile unei culturi superioare, își poate închipui cum va fi lumea de mâine. Omul de mâine va avea energia și devoțiunea lucrătorului rus, sportivitatea și curiozitatea intelectuală a studentului american, umorul  călătorului englez și înțelepciunea raționalistă a țăranului francez.

Nu va fi deloc o lume monotonă și plictisitoare, cum își închipuiau burghezii. Dar varietatea ei va avea o unitate de bunăvoință  umană și de aprigă constructivitate, pe care încă  n-a  născut-o istoria”.

Filosoful a citat, probabil, Constituția SUA, singura care prevede dreptul la fericire al individului-cetățean. În definitiv, hârtia suportă orice. Dacă ar mai trăi acum, s-ar rușina teribil de optimismul previziunii sale eclactante. Modelul „omului de mâine” comarnescian  este la fel de departe de realitatea prezentă  ca și Pământul de Soare.

Concluzia ? Cei mai proști profeți sunt intelectualii, nu trebuie luați în serios. Idealismul lor  funciar, uneori și bine întreținut financiar de cercurile politice interesate, i-a îngropat. Să ne mai mirăm azi că societatea nu le mai acordă prețuirea de altădată ? Deloc. Partizanatul intelectualului român n-a  cunoscut pauze vreodată, e un virus mereu prezent în ADN-ul său. Lumea de mâine preconizată în 1945 a fost un fiasco răsunător. La cea de mânie nu îndrăznesc să mă gândesc. Și nici nu vreau, îmi ajunge nemernicia prezentului !

 

 

––––––––––––

 1A decedat în 1990

2Adrian Cioroianu