„Veto, auzi cuveaua aia ?” o întreba tata-mare pe ma’-marea în toiul nopții. „O aud”, sosea răspunsul chiar de lângă mine. „De o săptămână  tot cântă la Dobre, în dudul din fundul oborului”, o lămurea bunicul. Îmi ciuleam și eu urechile, trezit de vorbele alor mei. Prin geamul de la fereastră răzbătea lumina lunii, strălucitoare și înșelătoare. Ședeam nemișcat și ascultam sunetele venite dinafară, atent să nu scap nimic. Pasărea aia era rău prevestitoare și toți o luam în seamă și ne rugam să ne ocolească bătătura o vreme. Ceea ce s-a și întâmplat, însă nu mult, cât o viață de muritor numai. Și așa s-au golit curțile de pe ulița copilăriei mele,  rând pe rând, aidoma unei săli de spectacole… Atunci, demult,  abia încăpeau spectatorii, de unde locuri libere ?

Păi, s-o  iau din vale, de la Pandele Cone, cu trei generații: baba Nița,  moș Ion, Pandele, Fănica, Marcela și Mircea. Dincoace, la Paul Cone, vreo patru: muma Lixandra, tușa Ioana, Paul, Pelenopia, Marcel și Marian. Peste drum, la Toma Dorcea, cam la fel: bitu Toma, țața Constandina, Lenuța, Pandele, Petrișor, Daniel și Ștefania. Ajungem la noi: Florache, Elisabeta, Dumitru, Verginia, Dărică, Marioara, Elena, Floricica și eu. Lângă, ulucă în ulucă, Florian Gruia, cu Titi, Georgica, Mariana și Maricica, iar în prelungire, alt Florian Gruia, cu Gherghina, Marian și Iulică. Vizavi, locuiau Dobre Boșneagu și Mărina, cu trei odrasle – Fica, Nelu  și Florinel  -, al patrulea, Năstase, plecase la Brașov cu Marișka lui și ori de câte ori se întorcea acasă ne plimba cu mașina (un Fiat, parcă) două răscruci, ehe, ce bucurie  pe capul nostru ! Urma apoi Vasilache Ivănuță (de fapt Ungureanu, târziu am aflat că se numeau astfel) cu ai săi: Frusuna, Florina, Nicu, Emilia, Mirel și Violeta. În colț,  octogenara Ispasa rămăsese singură-cuc,  fiindcă fetele și băieții i se căsătoriseră hăt-departe. Constandin și Gherghina Gruia împărțeau acareturile cu Gela, George, Florina și cinci prichindei (sau șase?, că le-am pierdut șirul),  familie  numeroasă. Mărin și Mița  Bădița (Diaconu, pe datele din buletin) nu-i aveau decât pe Sabin, fecior aprig, și pe bâta Gena. Pe partea cealaltă, la Bâja, Ion, Veta, Floricel,  Marioara, Mitică și Marcel, iar la vecini, la Gargaz, alte suflete: Lixandru, Chiva, Dobra, Adrian, Domnița și doi copii. Între „șușaua mică” și „șușaua mare” stăteau Mihai Siteavu, Stela, Horia și Cristi, într-o parte, și Bobe Florea, cu Dan, Gheorghița și Gherghina (surori), în partea ailaltă. Găzaru Toma și Marioara Spaloghe încheiau linia, Dumnezeule, ce de mai oameni ! Islăzeni munciți și țepoși, iuți la mânie, între care am crescut un deceniu și mai bine, preluând de la ei expresii și gesturi, calități și defecte, ca oricine la vârsta imitației. Lor le datorez  o devenire căznită, un destin ce nu putea să-i ocolească. Temperamente și caractere diferite, țăranii aceia, care deseori se certau și se dușmăneau  până închideau ochii, au fost întâia mea  lume, a inițierii, și de aceea o port înlăuntru-mi cu nostalgie și smerenie. Astăzi, dacă mai găsești câțiva, îi numeri pe degete și-ți ies maximum zece, arz-o-ar focu’ de cucuvea, că  n-a cruțat un pământean ! Se preling asemenea unor umbre de colo-colo, triști și nevolnici, osândiți să supraviețuiască atâtor răposați și, îndeosebi, propriei memorii…

O iei pe uliță, în sus și-n jos, și nu întâlnești pe careva cu care să mai sporovăi, să mai legumești o amintire. Pustiul s-a întins și roade lacom în continuare, geaba  gardurile trainice de ciment… Sub streașinile de la case, tablouri cu pozele celor duși, o droaie, și semnul crucii, implacabil. Soarta acestei linii  nu-i separată, din nefericire,  de cea a României și asta îmi zdrumică mereu liniștea… Da, și cântecul-blestem al cucuvaiei, chiar nu-l auziți?

 

686d6a12-3ac2-423d-8761-6d823b968a2a