MOTTO:

                                 „Adevărul, capricios cum deja prea  bine îl știm,  este că nostalgia e împotriva adevărului, ea obișnuiește să șlefuaiscă adevărul, în trecut e întotdeauna mai bine.”

                                                                 Andrei Crăciun, Aleea Zorilor

 

 

       Ce mai caterincă să botezi  astfel cartierul  ăl mai prăpădit al  orașului ! Fiindcă turnenii mei, într-un moment de bășcălioasă inspirație, porecliseră  aglomerarea  de blocuri sărăcăcioase  dinspre Odaia după numele bogatului  ținut  Katanga[1] din Congo. Acolo, în mijlocul Africii, în regiunea aceea, sunt  zăcăminte însemnate de cobalt, cupru, staniu și diamante, de unde și urgia  abătută asupra ei, în special dinspre Belgia regelui Leopold al II-lea[2]. La mine însă, nici vorbă de așa ceva, dimpotrivă. Niște cutii de beton inestetice și simpliste, parcă neterminate, pentru o clasă muncitoare abia apărută din satele din jur. Cenușii și lipsite de un confort minim (cele mai multe), construcțiile alea  mă speriaseră  la început. Aveam  vreo 12 ani când le-am descoperit și mi s-au  părut monstruoase. Un  fel de balaur cu mii de guri știrbe și flămânde, gata oricând să te înghită pe nemestecate. Crescusem la Islaz, apoi la Cernavodă, la curte, și gândul că o  să trebuiască să trăiesc cu  cheia de gât mă speria îngrozitor. Ori de câte ori intram în apartament aveam senzația că sunt vârât într-un  raft de  magazie imensă și cineva mă închide  înăuntru până a doua zi. Unde mai pui că prin pereți auzeam fel de fel de voci și sunete străine și deloc gingașe. Uneori, radiourile urlau  la maxim și totul părea un balamuc așezat pe  etaje. Nimănui nu-i trecuse prin minte să planteze niscaiva flori, sau să arunce o mână de sămânță de iarbă, să domesticească orișicât pământul ăla desfigurat de excavatoare și autobasculante. Cu timpul, m-am obișnuit și mi-am dat seama  că poți să conviețuiești cu urâtul. L-am ignorat. Mai puțin în zilele de după topirea troienelor și până la înfrunzirea copacilor. Peisajul  devenea dezolant, noroiul urca atunci la cer, iar umezeala îmi lua în stăpânire carnea, mintea, sufletul. Un copil de  noroi tânjind după oamenii de zăpadă tocmai plecați în groenlandele închipuirii mele niciodată obosite. Mă întristam dintr-odată și mă apucam să  desenez cu acuarele. Îmi construiam din culori alte lumi, imaginare, desigur. Ori mă întorceam, cu pensula înmuiată în amintirile proaspete, la câmpurile înflorite dintre Dunăre  și Olt. Înainte să prind gustul lecturii, pictura m-a ajutat să zbor oriîncotro mi se  năzărea, mi-a deschis prima poartă spre infinit. Simțeam nevoia să repar nițel hidoșenia căreia îi fusesem sortit o vreme. Și n-aveam la îndemână decât fantezia,  desprinderea de realitatea potrivnică. De aceea,  mă tem că fără Catanga n-aș fi învățat în veci să  visez și că „nimic din ce se întâmplă după vârsta de doisprezece ani nu mai contează cu adevărat.”[3] Paradisul rămâne,  la urma urmei, o celulă cu gratiile aurite, din care nimeni nu-și dorește  să evadeze.

––––––––––––––––––

[1] Bugetul provincial local a fost în anul 2011 de 440 000 000 USD.

[2] Ce poveste  zguduitoare a trăit Congo începând  cu 1876. Atunci, Leopold al II-lea, regele Belgiei, a  înființat o  organizație umanitară  nonguvernamentală  cu scopul de a explora Africa Centrală și de a combate comerțul cu sclavi de-a lungul fluviului cu același nume. În plus, binefăcătorii se angajau să construiască drumuri, școli și  spitale, așa încât, în 1885, puterile europene au convenit să le acorde controlul asupra teritoriului în care trăiau aproape  30 de milioane  de congolezi. Culmea, suprafața era de vreo 75 de ori mai mare decât Belgia… Cum s-a întâmplat adesea, organizația  umanitară  s-a transformat în întreprindere comercială și în loc de spitale și  școli au apărut  mine și plantații  cu arbori de cauciuc. Yuval  Noah Harari scrie că  „exportul de cauciuc  era cea mai importantă sursă de venit a Congo-ului. Sătenilor  africani care  colectau cauciucuri  li se cerea să livreze cote din ce în  ce mai mari. Cei care nu reușeau  să-și livreze cota erau pedepsiți cu brutalitate pentru  «lenea» lor. Le erau tăiate brațele și uneori  erau masacrate  sate întregi. Conform celor mai moderate estimări, între  1885 și 1908 goana după creștere și profit  a costat viețile  a șase milioane de indivizi (cel puțin 20 % din populația Congo-ului). Unele  estimări ajung și până la zece milioane de decese” (Sapiens. Scurtă istorie a omenirii).

[3] Andrei Crăciun, Aleea Zorilor