Orașul

     Parisul pare o femeie îmbătrânită și neglijentă. Și-a risipit aiurea, în multiculturalismul deșănțat, strălucirea de altădată. E și murdar, cu mormanele de gunoi strânse în saci și lăsate pe stradă. Miroase greu, înțepător, nici pomeneală de parfumuri  fine și sofisticate. Oamenii și-au pierdut din noblețea pe care o aveau  prin 1995, când poposeam pentru prima oară aici. Marea metropolă europeană are alte griji acum, nicidecum fotbalul. O  frământă ba amenințările cu bombele teroriștilor, ba inundațiile, ba grevele principalelor sindicate, ba răbufnirile cartierelor  sărace, ba criza economică și financiară mondială… Parcă nu asta le trebuia  francezilor în anul ce a urmat tragediilor  de la Hebdo Charlie și Bataclan.

     Sunt ușor îngândurat, destinul acestui turneu final nu este cel mai fericit, plutește  în aer puzderie de frici. Le simți oriunde, lumea e angoasată. Doar în fața stadionului Stade de France sunt semne că spectacolul poate să pornească. Trecem ușor prin cordoanele de stewarzi și jandarmi. În văzduh,  huruie un elicopter, tot dă târcoale zonei. Românii și-au pus tricourile  galbene și își fac încălzirea, vor fi al doisprezecelea jucător, „contați pe noi !”, par a spune. Au sosit în capitala Franței cu miile, mulți din pribegie, caută cu disperare fiorul de acasă. Îi privesc cu emoție, și-au strâns anevoie banii de drum, de bilet, de bere, dar vor să arate celorlalți că încă au și ei o țară.

Prologul

     Primesc programul oficial al Campionatului European și îl răsfoiesc. Undeva, Fernández, mijlocașul de travaliu al „Cocoșului Galic” din 1984, își amintește că „Noi am fost magici pentru că ne-am înțeles. Eu nu puteam juca precum Platini, și nici el ca mine. Giresse nu putea juca asemenea mie, dar nici eu ca el. Dar Platini avea nevoie de Fernández. Fernández avea nevoie de Tigana, Giresse și Platini. Și fiecare a înțeles că  acest «Careul Magic» a fost marea forță a Franței”. Și ce forță ! Linia aceea de mijloc n-a avut egal în fotbalul mondial, poate careul barcelonez, cu Messi, Iniesta,  Xavi și Busquets.

     Tribunele se umplu, atmosfera  e destinsă. În dreapta  am peluza alor noștri. Ies la încălzire Les Bleus, aerul se încinge dintr-odată. Apar și tricolorii. „România ! România !” se scandează întruna, se flutură  stegulețele roș-galben și albastre. Gazdele  înmărmuresc o clipă, nu se așteptau la o reacție atât de virilă. Se dezmeticesc repejor și își susțin favoriții. „Nu e liniște în vestiar, Alibec îl contestă pe Iordănescu, iar Chiricheș și Raț se ciorovăiesc pe banderola de căpitan”, îmi șoptește cineva din apropierea lotului. Asta ne mai lipsea, și-așa generația prezentă nu are talentul  celor precedente și nici charisma. Copii ai nimănui… Iarăși imbecilitatea muzicală „Să înceapă gălăgia !”, înjur cu obidă.

     Se trage o prelată peste  gazon și brusc ne trezim în grădinile de la Versailles. Tinere zvelte aleargă pe pajiște, printre tufele ivite de nicăieri. Un foișor cu un cal desenat pe pereți, un fel de tiribombă, este  împins în mijlocul decorului. Are în centru o minge imensă, suspendată. Din difuzoare răsună muzica  ritmată  a cluburilor de azi. Dar și cea de la  Moulin Rouge, iar dansatoarele  tropăie cu frenezie și cad în șpagat. Spectatorii țopăie și aplaudă excitați, întrecerea sportivă e numai pretextul picturalei manifestări zgomotoase.

     Dinspre tunel pătrund formațiile, fanfara dă tonul imnurilor. Mai întăi Deșteaptă-te române ! Vreo 20.000 de adormiți ne revoltăm împotriva „barbarilor de tirani”, cântăm aprig, să ne eliberăm de frustrări. „Barbarii de tirani”, o parte, stau la tribuna oficială, pe ceilalți, din umbră, nu-i știe nimeni.  Marseilleza aprinde cerul, nici ei n-au renunțat la urletul revoluționar de demult. Mi se înfioară carnea, sunt cetățean universal, dar fiu al limbii române !

Meciul

     Viktor Kassai  fluieră deschiderea balului. Tătărușanu, în poartă, Săpunaru, Chiricheș, D.Grigore și Raț, în apărare, la mijloc. A. Popa, Hoban, Pintilii și Stancu, Stanciu în fața lor, iar, mai sus, Andone. Alții de unde ? Chiricheș ezită, se complică și francezii  câștigă teren. Îi împingem suprinzător în jumătatea lor și controlăm jocul. Obținem primul corner. Andone deviază cu umărul și Stancu ratează îngrozitor. Pintilii e suveran între Kanté și Matuidi, însă în atac nu contăm. Andone rămâne un fotbalist cu  studii la fără frecvență, n-a buchisit abecedarul la timp, deși se zbate întruna. Atât. Se adună ocaziile și la ei, Griezmann lovește bara, Giroud încearcă și el, însă scăpăm fără gol. Pauză.

      A doua repriză curge la fel. Pasăm sigur, cu o linie de fundași puternică și precisă, cu mijlocași harnici, dar lipsiți de inventivitate. Stanciu găsește o pasă măiastră, însă Stancu se pierde cu firea și îl iartă pe  norocosul Lloris. Și totuși marchează Giroud, la o gafă a somnolentului „Tătă”. Alibec îl  înlocuiește pe Andone.  Împingem și mai sus liniile. Francezii  sunt descumpăniți, Pogba și Griezmann dezamăgesc în continuare. Cum să-l pui pe juventin în bandă ? mă întreb  degeaba. Stanciu sprintează,  Evra îl împiedică, ungurul se codește câteva fracțiuni de secundă, dar arată punctul cu var, penalty ! Execută „Motanul”, dezinvolt, în stânga lui  Lloris, 1-1 ! Ne frecăm la ochi, chiar am egalat ? Chipciu îl schimbă pe Stanciu, iar Torje pe A. Popa. Degeaba. Meciul lâncezește, doar Coman ne creează probleme, are niște frâne uluitoare ! Mă uit la  ceas, se apropie minutul 90. Alibec mai irosește un balon, indolența îl trădează din nou, e jucător de miuță și așa înțeleg de ce italienii l-au aruncat fără remușcări. Mingea ajunge la Payet, Pintilii îl întâmpină cu întârziere și gol !! Dumnezeule, ce acoladă a nimerit Dimitri ! De unde o fi scos-o ? Iordănescu s-a  gârbovit deodată, seamănă cu un bătrânel care se întoarce de la piață cu sacoșa goală. Și ce bine a pregătit confruntarea, l-a surprins  tactic pe Deschamps, „Tata Puiu” are experiența marilor confruntări !  A cerut  pressing departe de poarta noastră și francezii s-au rătăcit în plasa născocită de „General”. Gazdele au decepționat, contrucție  lentă și improvizată,  dar sigur vor crește în următoarele dispute și își vor structura  o formulă de bază.

Epilogul

     Pe Champs-Élysées se  petrece, mașinile claxonează zănatice și din ele se scandează agresiv  Allez Les Bleus ! Patrule  de câte șase soldați, răsfirați de-a latul trotuarului, mătură împrejurimile. Nu le scapă nicio mișcare, niciun gest. E ciudat să-i vezi astfel în timp de pace, în Orașul Luminilor. Bubuie o petardă. Sărim speriați. Memoria ne ține încă prizonieri spaimei. Deocamdată, fotbalul a învins, dar aflu că la Marsilia și  Nisa huliganii s-au bătut pe viață și pe moarte.

    În depărtare, turnul tutelar  al urbei străluminează falnic.  E îmbrăcat în mii de beculețe, ca un brad de Crăciun. Până și Gustave Eiffel, omul care l-a ridicat, recunoștea că „în principiu,  voia să-l construiască pur și simplu pentru plăcerea ușor ciudată de a face ceva cu adevărat enorm”.1 La fel a gândit și Puiu Iordănescu, dar n-a fost să fie ceva enorm, adică o victorie cât Turnul Eiffel…

1Bill Bryson, Acasă. O istorie a vieții private, citat de Ioan Pârvulescu, în postfața la Scrisoare către  tata, cartea lui Franz Kafka.


image1     image2 (1)

  image2    image3