În iarna anului 1983 am  ajuns pentru prima oară aici și întâmplarea  aceea  este una dintre cele ce mi-au întregit destinul. Am  stat atunci cu Radu la  Sorin  acasă, în Podu’  Dâmbovicioarei, și m-am simțit minunat, motiv pentru care am revenit aici ori de câte ori am putut.  Dar lucrurile s-au schimbat între timp. Acum trăiește numai mama fostului meu coleg de cameră din anii universitari, așa că dau o fugă să o strâng în brațe și să-i mulțumesc pentru   pachetele cu bunătăți trimise în studenție. Tatăl lui Sorin ne așteaptă în cimitir, sub piatra tombală, îi dau binețe și îi aprind o lumânare, în definitiv, părinții prietenilor tăi sunt și puțin părinții tăi !  O luăm la pas apoi pe Cheile Dâmbovicioarei,  dimpreună cu alți prieteni de ispravă, și tăifăsuim până  ce stelele   se aprind  sus, în poala lui Dumnezeu. Căruia îi  mulțumesc din nou pentru că mi-a dăruit atâția prieteni  de nădejde !