La „Unirea”, în treapta dintâi, partener mi-a fost Daniel Olteanu și cred că mi-ar trebui o carte întreagă să reînvii toate pocinoagele noastre. Ne prezentam oriunde „Johnson & Johnson” și n-am ratat nicio drăcovenie, ba o beție strașnică, ba fel de fel de farse puse la cale altora, ba expediții prin podul clădirii  liceului, ba aruncarea în aer a solemnității unei ședințe UTC. Dirigintele,  un tip cu o cuceritoare vocație pedagogică și matematician sclipitor, ne-a însărcinat  să purtăm cele  două drapele  pe parcursul  orei. Regia prevedea să intrăm în clasă când se intona imnul, ceea ce s-a și întâmplat, însă ne-a pufnit râsul. Râsul ăla neghiob și din senin, pe care nu l-am putut stăpâni o secundă măcar. La  sfârșitul ceremoniei, tot pe acordurile imnului, am  părăsit  sala mai mult în genunchi. Dascălul a ieșit nervos după noi și ne-a tras două palme a căror arsură o resimt și astăzi.

Altădată, la Engleză, am compus o poezioară și am dat iute și mândru s-o citesc, însă, după prima  strofă, profesoara și-a astupat urechile. Și zău dacă  versurile sunau rău,  ziceți și  voi !

Şcoala noastră cea frumoasă

Ne e dragă ca o casă,

Cu elevi buni, silitori,

Cu golani şi fumători.

 

Şase zile învăţăm,

Mulţi de patru mai luăm.

Duminica dă de veste,

Suflet ul ne-nveseleşte.

 

Lunea, când venim la şcoală,

Suntem ca o para chioară,

Iar Martac, la Geografie,

Diavol negru vrea să fie.

 

Marţea, când Georgescu vine,

Alcoolul ne fierbe-n vine;

Nu servim nici logaritmi,

Ecuaţii cu zecimi.

Am aruncat imprudent hârtia și, îmboldit de Sărsăilă, i-am  propus lui Daniel să colorăm băncile cu cretă, în partea de jos, astfel încât colegii care învățau dimineața să se murdărească pe pantalonii ori pe sarafanele uniformelor. Conștiincioși, ne-am dus planul la capăt. A doua zi aveam Dirigenția,  de la prânz, însă am întârziat. Am deshis ușa și un  murmur suspect  s-a iscat.  Daniel era în picioare, cu o figură căzută, iar dirigintele mocnea de furie. M-a luat scurt, ca în interogatoriile  frontale:

– Cine a mâzgălit băncile?

– Nu știu,  de unde să știu eu ?  m-am căznit să fiu  convingător.

(Din primul rând,  un coleg mi-a suflat: „Bă, vezi că a recunoscut Olteanu !”)

– Eu și Daniel, tovarășe diriginte, am consimțit spășit.

– Dar poezia cine a scris-o?

– Ce poezie? am mimat candoarea.

(Același coleg săritor m-a  pus iarăși în temă…)

– Tot  eu și Daniel, tovarășe  diriginte.

– Treci în bancă ! Prezentați  caietele de învățământ politico-ideologic  la control! a  sunat comanda  pe care n-o doream niciodată. Am mințit  că l-am uitat acasă, fiindcă nu apucasem vreodată să-l completez cu directivele partidului.

Desigur că nici colegul nu scrisese nimic, așa că a încasat-o. Urmam eu la corecția corporală. Am închis  ochii și așteptam palma grea și educativă, numai că s-a petrecut o minune, dirigintele  a izbucnit în râs și ne-a felicitat pentru talentul  literar, însă ne-a anunțat  că direcțiunea este hotărâtă chiar să ne exmatriculeze, dar el se va strădui să suportăm doar scăderea notei la Purtare. „Noroc că-mi sunteți simpatici și n-am cum să mă supăr pe voi !” și-a justificat reacția total surprinzătoare. Rețin și azi cu precizie că, în momentul în care l-a pălmuit pe coleg, a avut grijă să ne amintească: „Na, mă, să vă fiarbă alcoolul în vine, iar de câte ori v-oi scoate la tablă, o să vă  dau numai logaritmi și ecuații cu zecimi!” Tărășenia nu s-a încheiat aici, fiindcă  ne pândea la cotitură exigentul și neuitatul profesor Martac (secretarul organizației de bază), alintat liric  „diavolul negru”. Ei bine, tocmai când credeam că a uitat, mă strigă la catalog și mă poftește în față. Am început să  turui despre țărmul Mării Negre  și am afirmat că are 240 de kilometri lungime. Domnia sa m-a corectat,  eu nu și nu, ambițios rău! „Hai să facem pariu !” l-am auzit și mi-a întins mâna. „Nu se poate, cum să fac eu, elev, pariu cu un profesor”,  m-am scuzat sfios. „Aa, nu dorești să dai mâna cu un diavol negru. Află că n-o să poți trăi improvizând versuri de doi lei, însă n-o să te las repetent, te așteaptă examenul de treaptă și dacă îl treci, vei avea viață grea cu mine la Geografie”, m-a dojenit aspru, cu accente moralizatoare șfichiuitoare, ca la celula de partid, de-am crezut că-mi pică tavanul în vertex.

Vara Cupei Mondiale din 1978 a însemnat și destrămarea  cuplului de pomină „Johnson & Johnson” (versiunea turneană), una dintre jumătăți  alegând un liceu industrial, eu rămânând să-mi continui aventurile în bătrânul așezământ  de pe străduța cu castani. Din păcate, Daniel s-a risipit, deși avea toate datele necesare  să urmeze cursurile universitare, cu excepția  ambiției, iar astăzi cu greu mai regăsești în el adolescentul jovial și amator de șotii de altădată…

                                                            *

Ultimul coleg de bancă, în  treapta a doua, mi-a fost Victor Bădoiu, un tip cu un suflet „pâinea lui Dumnezeu”, altruist și săritor ca nimeni altcineva. Lui îi datorez notele de trecere la științele exacte, inclusiv la bacalaureat, când, printr-o metodă ingenioasă, pregătită minuțios, mi-a furnizat copiuța pitită în capacul stiloului. „Bibi” era silitor  și de câte ori trecea diriginta pe la ai lui, venea cătrănit și mi se destăinuia: „Nazi, iar te-a  bălăcărit, că ești turbulent și că mă strici, că nu înveți și-ți stă mintea doar la fotbal, însă eu le-am zis că nu mă despart de tine indiferent de consecințe.” Așa că la terminarea cursurilor liceale, îmi scria în caietul cu amintiri: „Ai fost un coleg cu care m-am distrat, am râs în acești ani de când împărțim aceeași  bancă, cred eu pentru  5-6 ani. Dacă ar fi trebuit să râd în continuare, nu aș mai fi rezistat”. Și mai nota ceva premonitoriu: „Vor trece anii  și ne vom întâlni (să sperăm),  tu procuror  sau avocat, iar eu un inginer  (un fierar), care  vor avea ce să-și spună și vor  rămâne aceiași prieteni  ca în timpul  școlii”. Într-adevăr, după facultate, repartiția guvernamentală l-a azvârlit la Berbești, lângă Horezu, la o exploatare minieră de suprafață, unde s-a și înrădăcinat, iar amiciția  noastră nu s-a alterat.  Inimos din fire, s-a ales cu niscaiva stenturi și cu o pensionare prematură, destinul schimbându-i-se dramatic dintr-odată…

Cum să uit vreodată că, în vara anului 1983, a aranjat cu administratorul  campusului studențesc  din Regie să mai păstreze camera două-trei zile ca să mă găzduiască pe durata susținerii admiterii la Drept? Și că în acea perioadă mi-a fost alături ca un frate, însoțindu-mă oriunde. Parcă îl și văd așteptându-mă,  emoționat  și încordat, lângă Fântâna Blanduziei ca să ies de la probele scrise… Iar la final, drumul spre casă cu trenul și visurile proiectate împreună în toiul nopții,  aproape să ne orbească… Mulțumesc,  încă o dată pentru toate astea și nu numai,  Victor !

                                                            *

Doisprezece ani de școală în câteva fotografii, ușor patinate de timp, reînsuflețite de dispariția  fulgerătoare și dureroasă a lui Ștefan Vădineanu… Rătăcit printre cuvintele hărăzite colegilor mei de bancă de odinioară, mă simt „ca un orb în deșertul întrebărilor”[1]

––––––––––––––

 

[1] Augustin Buzura, Raport asupra singurătății