Nu știu cum și de ce, mi-am amintit brusc de Pierre Malahude, fost ofițer de legătură trimis de la Paris la București la sfârșitul anilor ’90. Prin  ianuarie  1999 vestea morții  sale m-a luat prin surprindere și m-a tulburat profund, prilej să scriu un text, Crimă?, publicat în presa vremii. Din păcate, suspiciunile mele n-au mișcat pe nimeni și decesul polițistului francez  a rămas învăluit în ceață. Slujba religioasă dinaintea transportării  cadavrului  în țara de origine s-a ținut în prezența ambasadorului din „Hexagon”, într-o biserică din apropierea Statuii Aviatorilor. S-au rostit necrologuri emoționante, evocându-se devotamentul și cariera excepțională  a răposatului, pe al cărui  sicriu fusese întins drapelul Franței. În rest, tăcere și mister…

În urmă cu vreo trei ani, când eram încă procuror, am fost invitat de doi poliţişti români pentru a-l cunoaşte pe ofiţerul francez de legătură, abia numit în ţara noastră. Un tip de vreo 50 de ani, sportiv, jovial, cu o privire ageră şi pătrunzătoare, semn al unei inteligenţe îndelung exersate. Îi plăcea să vorbească, iar istorioarele relatate   trădau  o experienţă impresionantă şi copleşitoare. Se  numea  PIERRE  MALAHUDE. Am lucrat împreună cu el în  multe dosare, îndeosebi în cele care aveau ca obiect traficul de droguri (domeniul său preferat) şi, în general,  păienjenişurile penale ce includeau cetăţeni români. Am rămas  prieteni, aşa cum am făcut-o cu toţi profesioniştii adevăraţi, nu şi cu cei care doar  mimau o competenţă inexistentă, cum, din păcate, se întâmplă  cel  mai adesea, numărul impostorilor fiind în continuă creştere.

În ultimele luni l-am simţit extrem de agitat şi îngândurat,  lipsa de reacţie şi de „fair-play” a colegilor români, de la cel mai înalt nivel al Poliţiei, care refuzau să dea curs informaţiilor  ce vizau traficul de stupefiante, uimindu-l şi revoltându-l. Mai mult, la Parchet nu i se mai deschideau uşile, cu toate că i se tot promiteau audienţe, schimbările intervenite după 1996 însemnând de fapt trântirea obloanelor. Cu două săptămâni înaintea  decesului, ne-am reîntâlnit şi am stat îndelung de vorbă pe marginea ultimelor evenimente trăite de el în România. Prin luna octombrie sau noiembrie, apartamentul său din Bucureşti îi fusese spart, iar presupuşii hoţi i-au tăiat toate obiectele vestimentare. Nu i-au sustras nimic, ci doar i se transmisese  un avertisment , aşa cum se procedează în astfel de cazuri.

De asemenea, la începutul lunii decembrie, primise două telefoane de ameninţare cu moartea. Am ascultat de câteva ori caseta cu înregistrarea respectivă, făcută pe robotul telefonului, dar nu i-am dat prea mare importanţă. Mi se părea doar o glumă de prost gust, cum în spaţiul  mioritic se petrece frecvent. O voce de bărbat tânăr râdea golăneşte şi îl anunţa că în cel mai scurt timp va fi un om mort. Pentru prima oară l-am simţit speriat pe Pierre, motiv pentru care a şi plecat imediat în Franţa şi s-a întors înarmat cu un pistol. Nu ştia însă că, în faţa destinului, nu te poţi apăra cu arma ! Am  încercat să distingem amănuntele esenţiale ale înregistrării, remarcând,  în fundal,  vocea unei femei, care îi şoptea  bărbatului, necunoscător al limbii franceze, înţelesul  mesajului de pe robot.

„Care ar fi pista ?” ne întrebam amândoi, încercând să descifrăm  misterul mesajului morţii. Afacerea Carlos ? „Indiscutabil, nu!” mi-a răspuns sigur, argumentând că el nu lucrase efectiv în  acea poveste, iar personajele respective nu se pretau  la astfel de gesturi. După ce a stat în cumpănă, frământat de gânduri năprasnice, mi-a  mărturisit că totul trebuie legat de traficul cu stupefiante, subiect de nemulţumire şi de certuri cu omologii români, loviţi  de o inexplicabilă inerţie. Ar mai fi şi varianta unei femei din Ardeal, implicată într-o escrocherie cu un francez, dar cu prelungire în Moldova de peste Prut, concetăţeana noastră fiind  şi „protejata” unui şef de la Serviciul „Crimă organizată”. Oricum, acestea, erau cele trei ipoteze, care urmau să fie verificate, în timp ce se aştepta răspunsul organelor speciale de anchetă, abilitate să-i descopere pe autorii spargerii şi ai ameninţărilor.

Joi şi vineri ne-am văzut din nou, iar lunea următoare, când l-am sunat, secretara mi-a răspuns în lacrimi: „A MURIT PIERRE !” A doua zi am căutat curios presa, dar nicio ştire, deşi subiectul trebuia găzduit pe prima pagină  a fiecărui ziar ce se respectă şi care mai practică independenţa, ca reflex al democraţiei. Ulterior, cu două excepţii, am găsit, reluate sec, nişte comunicate oficiale. Găunoase şi stupide. Deşi existau serioase suspiciuni cu privire la deces, nu s-a procedat la autopsierea cadavrului, în condiţiile în care la Institutul Național de Medicină Legală se efectuează zilnic câteva necropsii inutile, în cauze lipsite de dubii, cu boschetari rătăciţi prin parcuri. Mă tem că, pe termen mediu şi lung, moartea aceasta va mări şi mai mult distanţa ce ne separă de lumea civilizată, iar maniera în care este tratată demonstrează că vorbele despre cooperarea  internaţională în domeniul criminalităţii sunt doar simple lozinci.

Sper, însă,  ca  în cel  mai  scurt timp  câteva  capete  cu caschetă  să cadă,  ca  ultimă şansă a SCHIMBĂRII,  depozitara iluziilor noastre pierdute !