Nu mă uit la filme. De vreo 30 de ani. Când, de vreme ce, zi de zi, peliculele în care joc efectiv sunt chiar reale, ce ficțiune ? Producțiile  judiciar-penale n-au nici măcar nevoie de cascadori și de efecte speciale, sunt autentice  sută la sută. Scenariile, chiar dacă dinainte scrise de alții, suferă mereu corecturi,  iar regizorii se întrec în a te ține captiv emoțiilor. Sigur, am parte doar de drame  și tragedii, arar comedii, dreptul la râs e strict interzis în sălile de judecată. În ultimele luni sunt la modă piesele absurde, cu mesaje globalizatoare, ce vreți ?, arta a fost  întotdeauna la cheremul vremurilor !

     Ei bine, duminică seara lâncezeam, metamorfozat în ceva nedeslușit, ceva între om și moluscă. Abia atunci l-am înțeles  cu adevărat pe Kafka, cu insul ăla care, dimineața, s-a trezit gândac. Și cum stăteam legat de telecomanda televizorului, am dat o raită pe canalele abandonării de sine. Pe TVR 2 am zărit-o pe Leopoldina Bălănuță. Maiestuoasă, puternică și gracilă. Dârză și șovăielnică. Răzbunătoare și iertătoare. Femeia tuturor anotimpurilor. Neasemuită. Am tresărit  și mi-am revenit  în simțiri. M-au năpădit pe loc amintiri vechi cu marea actriță, în biroul ei de la Teatrul Mic… de la Teatrul Foarte Mic, abia reabilitat… de pe scenă…de pe patul de spital, la Colțea, cu câteva zile înainte de a-și rosti replica de pe urmă… când am îmbrățișat-o cu dragoste  de copil,  presimțind că n-o voi mai vedea… Brusc, m-am întors în timp, cum să se fi stins „Poldi” ? Lângă ea, pe ecran, Ovidiu Iuliu Moldovan, Dinu Manolache și Mircea Albulescu, alți duși. Părelnic  duși, fiindcă ei sunt veșnici, noi, ăștilalți, muritorii,  suntem de țărână. Artiștii  de geniu sunt plămădiți din praf de stele.

     „De-ar fi lumea de hârtie

      I-aș da foc într-o mânie,

      Dar lumea-i stană de piatră,

      Nu s-aprinde niciodată…”

     Așa cânta,  răscolitor și trist, Radu Gheorghe. Cânta și cutreiera un câmp verde, împrimăvărat, dintr-o Românie la granița dintre război și pace, dintre capitalism și socialism. Granița era și la propriu. Între două țări, despărțite de o fâșie pe care mureau oameni. Pe front pleca cu arcanu´ numai talpa satului, ăia cu cheag chefuiau și-i jecmăneau pe ceilalți. Nu era deloc propagandă comunistă, nu, nici pomeneală. Că așa e dintotdeauna în capitalism. Stăpânii localității semănau îngrozitor  cu „întreprinzătorii” de azi, stricați până în măduva oaselor și putred de bogați. Făceau bani din contrabandă și din  furăciuni, ca acum. Și din exploatarea sărmanilor. Tot ca acum. Nimic  nu s-a schimbat în România…

    Leopoldina Bălănuță  se așază pe scaun și-și dictează testamentul. Aduce cu Elisabeta, regina Angliei (verișoara Mariei Stuart, interepretată memorabil de Glenda Johnson). Noră-sa  i-l scrie. Ce dor îmi este de  prea timpuriu dispăruta noastră actriță ! O lacrimă o ia din loc și mi se scurge pe obraz. Altele o imită. Pe piatra funerară e scrijelit numele Ecaterinei Handrabur, personajul central al filmului Semnul șarpelui.

     În definitiv, vorba lui Ovidiu Iuliu Moldovan (ori Dinu Manolache ?, m-am încurcat în memorie…), „Pe toți  ne-a mușcat un șarpe când dormeam”. Se așterne liniștea. Simt  cum mă frige mușcătura, îmi ia foc carnea. Noaptea s-a înstăpânit  peste lume. Cad din mine însumi. Zgomot surd. În jur nu-i nimeni. Strig să m-audă cineva. Degeaba. Deslușesc doar târâiala  șarpelui, care crește, crește…

    „De-ar fi lumea de hârtie…”