Giumalău, Rarău, Pietrosul Rodnei, Bucegi,  Cheile Nerei, Apuseni, Piatra Craiului… Cam așa arată „palmaresul” meu de drumeț pe cărări de munte. Prima „expediție” am făcut-o în clasa a șaptea, iar ultima – în studenție. De atunci am tot tânjit  să mă avânt iarăși pe creasta stâncoasă, agățat de aripile vulturilor cutezători. Am ezitat, am amânat și habar n-am de ce. Poate comoditatea, poate teama… La naiba, mi-am zis într-o zi, nu demult, la vară mă voi repezi din nou la cer! Și iată-mă la Peștera, la pensiunea „Casa boierească”, așezată în  mijlocul altui paradis românesc, o fereastră cu vedere la Vârful  Omu’. Punem la cale ultimele detalii, mâine dimineață o luăm din loc. Suntem șapte bărbați neastâmpărați, aproape toți  cu  cărți  de identitate definitive… Ne  lipsesc doar corturile și iluziile de altădată,  dar nu-i bai. Mâncăm bulz și carne de la garniță și bem afinată, la început. Mai apoi trecem  pe vin, bine învârtoșat de sifoanele reci. Adormim în culcușul înmiresmat al aducerilor aminte, nu înainte de  a  mai număra încă o dată stelele de pe bolta senină. Parcă unele s-au stins… Sau mi se pare?

     Un cocoș cântă zvăpăiat în curte  și ne alungă somnul adânc. Înghițim în grabă niscaiva brânzeturi din zonă și pornim pe poteca lină, la început, și pieptișă, mai apoi. Urcăm  printre poienițe înflorite, cu mirosuri amețitoare,  ne mai și oprim  din când în când să ne ascultăm bătăile inimii și deodată ni se dezvăluie  golul  alpin. Generos, mirific, maiestuos, orbitor… O nebunie, cu un  soare strălucitor  revărsat  peste culmile dantelate ale masivului pe care l-am traversat prin  1984… Ne tolănim pe iarbă și tăcem, amuțiți de risipa de splendoare.  Deja înfierbântați, intrăm  în desișul umbros și răcoros al brazilor, călăuziți de un câine ce ni s-a alăturat chiar din sat. Dulăul acesta nu se se va dezlipi de noi deloc,  o minune de animal ivit de nicăieri pentru a ne împlini ziua grațioasă. Coborâm pe o pantă într-atât de abruptă încât  simt cum îmi trosnesc ligamentele de la genunchi și de la glezne. Mergem de vreo șapte ore și pensiunea „Piatra Craiului” se zărește izbăvitor în vale. Gata, ne apropiem de destinație, Cheile Dâmbovicioarei, la capătul unui traseu lung de 22 de kilometri. Respirăm anevoie și ne năpustim cu picioarele desculțe în pârâiașul ce curge la marginea șoselei. Numai astfel ne potolim febra stârnită de spectacolul neverosimil al naturii. Patrupedul ne mai privește o dată duios, latră a despărțire și se întoarce la ale lui, în lumea aceea de poveste atât de rar accesibilă nouă, oamenilor… Nici că se nimerea alt sfârșit la basmul tocmai isprăvit.

 *

       Peștera, plai de rai 

     După ce treci de Bran și lași în stânga drumul spre Moieciu de Jos, faci la dreapta și, după câțiva kilometri, ajungi la Peștera, un sat risipit în mijlocul raiului. Într-o parte ai Bucegii, dincolo, Piatra Craiului, iar mai departe, Măgura. E atâta splendoare în  jur, încât începi să  crezi în nemurire și nu te-ai mai da dus de aici.