În octombrie 1944, Marea Britanie îl trimitea la București pe generalul Eric Greer, care, un an mai târziu, menționa în rapoartele sale că „românii seamănă acum cu o turmă de oi care merg resemnați la tăiere.”[1] Ce imagine tragică și ce atrocități au urmat, într-o perioadă în care ocupantul sovietic, prin gura  ministrului Afacerilor Externe, Veaceslav Molotov, le scuipa în față  comuniștilor de la București: „Fără sprijinul nostru, nu v-ați menține la putere nici două săptămâni !” Și adevăr grăit-a fostul bolșevic, cunoscător  al realităților din România, acolo unde, la orice miting, se scanda cu însuflețire: „Stalin și  poporul rus/ Fericirea ne-au adus !” Comunismul acela gregar, „un fel de balet sângeros al absurdului”[2],  n-a fost decât o „aberație  măsluită de ideal”[3], la  capătul căreia se pare că 1 131 000 de persoane au suportat o detenție de doi ani (durată medie), dintre acestea 500 000 decedând  în lagăre și închisori sau de pe urma condamnării la viață penitenciară[4]. De altfel, la plenara CC al PMR din 1961, Gheorghe Gheorghiu-Dej ar fi vrut să  declare că organele represive  au deferit justiției  populare 80 000 de țărani (30 000 în procese publice) numai la începutul  anilor ’50[5]. Monstruozități imposibil de uitat, însă îngăduite  de Vestul  impasibil la dramele semenilor din Est. Căci, ne dezvăluie Vintilă Horia, „Dimitrie Iordan, politician liberal (…) fusese trimis de guvern, prin 1937 sau ’38, în Germania ca să se informeze  în modul cel mai discret și privat despre intențiile şi realitatea  politică a regimului hitlerist cu privire la România. Se instalase  într-o localitate balneară şi se prefăcea că urmează o cură. Într-o  zi i se prezentă un director general de la un minister şi-i spuse că ştia pentru ce se află în Germania şi că îl ruga să ia notă: exista un plan, îi spuse, după care toate țările situate la est de o linie  imaginară trasă între Baltică şi Adriatica aveau să treacă sub regim comunist, iar cele de la vest de acea  linie, sub regim capitalist. Reacţia lui Iordan a fost spontană. Nu se putea concepe o asemenea năzdrăvănie! Atunci directorul general, probabil de la Externe, îi arată o hartă, pe care se vedea clar linia trasată de la nord la sud, în dreapta stătea scris «experiment comunist», în stânga ei: «experiment capitalist».

Acelaşi lucru mi l-a povestit N.P. Comneni, la Roma, în  vara lui 1940. Pe când se afla în post de ambasador al României la Berlin, tot în 1937, a cerut să ia contact cu șeful masoneriei germane, aflat în domiciliu forțat în capitala Germaniei. Permisiunea i-a fost acordată de guvern, așa încât a avut o întrevedere cu acea persoană, care i-a spus exact acelaşi lucru. Acum câțiva ani a venit la Madrid Cernovădeanu, care locuia  la Paris şi avea contacte cu regele şi care, printre altele, mi-a istorisit  cum Comneni, odată, la București, i-a povestit aceeași tragică poveste.”[6] Complicitatea perfidă a vesticilor cu  molohul de la Kremlin  e amintită și de Annie Bentoiu cu ocazia invadării Budapestei, în 1956: „În 5 noiembrie, în timp ce radiourile clandestine ale răsculaților lansau apeluri disperate către Occident, prima știre transmisă de posturile de radio din Apus n-a fost, Doamne ferește, vreun cuvânt de stimă sau compătimire în favoarea numeroșilor morți pentru libertate, ci faptul că nave puternice de război, engleze și franceze, porniseră să ocupe sectorul de nord al Canalului de Suez, naționalizat peste vară de Nasser, protejatul Moscovei. O singură zi, poate o falie de nici 24 de ore, despărțea cele două secvențe, cea ungară și cea egipteană, și totodată le unea, în ochii noștri, într-un târg rușinos, încheiat pe deasupra capetelor: «Vă vom lăsa în pace în privința Ungariei, dar dați-ne Canalul înapoi».”[7] Alice Voinescu pomenește  și ea de această întâmplare: „Atacul Suezului, oricât aş vrea să-l justific, rămâne și el o mare nedreptate. Pretutindeni oroare, negură, barbarie. Doamne! Când se va sfârși această epocă nefastă? Îmi stă mintea în loc la gândul ce se petrece în Ungaria. Dezlănţuire de furie, de răzbunare de ambele părți și pe deasupra neputința chiar a celor puternici. Poate că ei tot mai speră să salveze pacea! Ce a mânat pe bietul popor ungar să se avânte într-o asemenea aventură? Exemplul Poloniei, desigur, dar aceștia nu au făcut gestul disperat de a se desface de Pactul de la Varșovia, au fost mai înţelepţi.”[8] Românii se  convinseseră că fuseseră parte a unui târg rușinos, deși speraseră până în ultima clipă la o intervenție salvatoare din  partea yankeilor. Numai că partenerul strategic de astăzi, chipurile aprig și neobosit  luptător „pentru libertate și dreptate”, ne-a  „lăsat în plata dușmanului lezat! Ce mai putem spera? Eu, una, nu mai am nicio nădejde în popoarele zise democrate, atâta vreme cât sunt mari. Toți sunt la fel de egoiști, îngâmfați și cruzi.  Cum i-am blestemat pe nemți, şi Dumnezeu mi-a auzit glasul, azi blestem toate popoarele mari, afară de francezi, să simtă şi ei amarul nostru.”[9] Ehe, și cat i-am așteptat, fiindcă, o știm și din documentele de arhivă[10], valahii i-au privit dintotdeauna cu mare simpatie.

După ce regimul comunist s-a prăbușit, americanii  au acaparat ușor, ușor instituțiile de forță de pe Dâmbovița, desigur, cu smintita lipsă de demnitate  patriotică a lichelelor locale, care urlau în piața publică:  „Cine-a stat cinci ani la ruși/ Nu poate gândi ca Bush!” Se schimbau, iată, sloganurile, nu și metehnele, așa că „stau şi mă întreb unde se va ajunge cu  falsificarea conştiinţelor !”[11] Până la anularea lor, îmi răspund singur, ceea ce se și petrece în prezent, după ce, în 1989, „cică am primit în dar de la  occidentali democrația reprezentativă,  o vastă pușcărie ținută de cartelul bancar, în care poți circula liber. Nici sârmă ghimpată, nici ziduri pe care să stea gardieni înarmați și  nici  celule la orizont. O adevărată revoluție a modului de detenție, Gherla, iadul comunist fiind surclasat ! În pușcăria capitalistă,  celulele și zidurile au fost înlocuite cu manipularea ideologică; sârma ghimpată, cu șantajul financiar; și gardienii înarmați s-au preschimbat în jurnaliști corupți care trag cu salve neîntrerupte și fără somație în deținuți cu minciuni letale.”[12] Pe nesimțite, am devenit o colonie cu damf de hamburger, în care Ambasada SUA nu se mai sinchisește de normele de minimă curtoazie și-și însărcinează fochistul și portarul să-i cheme la ordin și să-i beștelească pe șefii din Justiția  băștinașă. Americanii se distrează strașnic aici cu papuașii în ițari și atmosfera seamănă izbitor cu cea de  odinioară, din 1944, descrisă de Jack Dicter (sergent radiotelegrafist) și Ben O.Clarcke (sergent-observator de bord pe bombardierele eliberatoare ale „Unchiului Sam”), care „împărtășeau românilor, într-un interviu din Universul, cât de bine se simţeau acum la Bucureşti: «Se râde mult la d-stră, ca şi la noi, şi râsul este sănătate. Şi pe urmă, să nu uităm femeia română. Frumuseţea ei ne era cunoscută din reputaţie. Acum ne-am convins de acest adevăr. Frumoase și multe. Am constatat cu plăcere că foarte multe vorbesc foarte bine englezește.[…] Se mănâncă bine la Bucureşti şi n-am avut impresia că e prea scump. Nu putem spune însă acelaşi lucru despre băuturi, care sunt foarte scumpe».”[13] E clar, „am convingerea că nici nu-i mai interesăm ca material uman de convertit. Ne  disprețuiesc din pricina oamenilor cu care lucrează: ariviști, profitori și fricoși.”[14] Nimeni nu mai cârtește, dacă ai nesăbuința să-i critici pe noii invadatori, ți se aruncă în cap zoaiele propagandei progresiste, ba că ești nostalgic, ba comunist, ba promoscovit… De sovietici ne-a scăpat Ceaușescu prin 1968, de unde și sfârșitul lui sordid, dar de americani mă  tem că nu ne vom elibera curând. Culmea, ne-am lăsat striviți de cazaciocul bătut de mujici pe șalele noastre, pentru ca acum să îngăduim cu ovații și temenele stepul de dincolo de Ocean… De aceea mă frământ și urlu de durere: „De ce s-a răbdat atâta noroi, de ce într-o ţară în care e piatră şi râurile cară  pietriș, unde oamenii stau atât de mult de vorbă,  să se lase atâta duși  de vorbă, de ce nu au simţit nevoia de a scăpa de aceste mlaștini permanente?  Acum îl înțeleg pe Lenin și pe ai lui, când au voit să schimbe țara lor, când au renegat cu cruzime trecutul și au vrut cu tărie un viitor schimbat pentru poporul lor tembel și supus.”[15]

Și mă obsedează remarca unui personaj malaparteian: „Îi disprețuia pe eroi, am spus, știa din experiență că în  Europa este mult mai ușor să fii erou decât ticălos, că orice pretext este bun să o faci pe eroul și că politica, în fond, nu este decât o fabrică de eroi. Materia primă, sigur, nu lipsește, cei mai buni eroi, the most fashionable, sunt cei făcuți din rahat. Mulți dintre cei care astăzi fac pe eroii strigând: «Trăiască America», «Trăiască Rusia», sunt aceiași care mai ieri făceau pe eroii strigând «Trăiască Germania». Toată Europa e la fel. Adevărații cavaleri sunt aceia care nu-și doresc să fie nici eroi, nici ticăloși, sunt aceia care ieri nu strigau nici  «Trăiască America», nici «Trăiasca Rusia». Nu uitați niciodată, dacă vreți să înțelegeți Europa, că adevărații eroi sunt morți. Cei vii…”[16]

Of, ce dor îmi este să mai aud scandându-se „Trăiască România !”…

––––––––––––––––––-

[1] Stejărel Olaru, Maria Tănase: artistul, omul, legenda

[2]  Ibidem

[3] Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit  de ciclu 1989-1992. Jurnal torinez

[7] Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959

[8] Alice Voinescu, Jurnal

[9] Ibidem  

[10] În cartea sa, Maria Tănase: artistul, omul, legenda, Stejărel Olaru scrie că „americanii se plimbă liber prin localurile Capitalei, sunt obiectul curiozității unor anumite cercuri  româneşti, care uitând de orice  obligaţiuni patriotice, se pretează la manifestări de simpatie pentru aceştia, respectiv pentru America şi Anglia, afirmau diplomaţii germani potrivit unei note din 20 ianuarie 1942 a Corpului Detectivilor.”

[11] Alice Voinescu, Jurnal

[12] Mihai Șerban,  Manifest. Cartea neagră a României

[13] Stejărel Olaru, Maria Tănase: artistul, omul, legenda

[14] Alice Voinescu, Jurnal

[15] Ibidem  

[16] Curzio Malaparte, Pielea